Sophie

- Capitolul 32 -

Am stat câteva clipe fără să primesc vreun răspuns, dar în liniștea asurzitoare, scârțâitul roților se auzii încet prin intermediul telefonului.

— Acum vin, regina mea.

Palmele începuseră să-mi transpire,iar stomacul mi se făcuse ghem. Așteptam cu nerăbdare răspunsul afirmativ, nu pot explica de ce, dar stând alături de el simțeam un oarecare sentiment de adrenalină. Era asemenea unei substanțe interzise, care cu fiecare clipă îmi creea dependență.

Am părăsit val-vârtej locuința și m-am îndreptat cu pași apăsați spre mașina mult așteaptă. El stătea pe scaunul șoferului, privindu-mă intens, iar în privirea sa îi puteam citi entuziasmul.

— Mi-ai lipsit! rostise încet când am închis portiera în urma mea.

— Nu exagera, Elias.

Mi-a zâmbit drăgălaș și oricât aș fi negat în sinea mea, deja îi adoram zâmbetul, îi semăna foarte mult lui Noah, dar avea ceva în plus ce mă făcea sa păcătuiesc numai privindu-l.

— Și unde-și dorește, Majestatea Sa, să meargă?

Mi-am dat ochii peste cap la auzul alintului, chiar dacă mă făcea să-mi mușc buza involuntar.

— Du-mă în locul sufletului tău, acolo unde sufletul tău se simte liber, acolo unde se află adevăratul tu, Elias, sunt sigură că ai unul.

Nu-mi dădu vreun răspuns, dar continua să conducă, în liniște. Am considerat acesta un răspuns afirmativ și eram sigură că ne îndreptam spre acel loc, iar în sinea mea am zâmbit.

Muzica răsuna din casetofonul mașinii, oferindu-le plăcere urechilor mele. Iar când ultimul vers al melodiei Nothing Else Matters a fost rostit, motorul mașinii se oprise treptat.

Priveam în jur, urmărind fiecare detaliu. Ne aflam într-o poieniță, înconjurați de stejari și pini, am coborât din mașină pentru a observa totul mai bine, cu toate simțurile ce le dețineam. Mirosul de pin împreuna cu aerul rece mă lovise puternic, oferindu-mi un frison.

În mijlocul poieniței se afla o căbănuță, nu foarte modernă, dar frumoasă, iar în dreapta sa se afla unul dintre cei mai micuți stejari din apropiere. Ceea ce îmi atrăgea atenția era căsuța frumos colorată în verde din vârful copacului. Am zâmbit duios privind-o,acolo se afla adevăratul Elias și eu eram nerăbdătoare să-l cunosc.

Se apropiase de mine cuprinzându-mi talia și lipindu-mă de el. Mâna liberă o întinse în fața mea, lăsându-mă sa observ căsuța verde desenată stângaci pe mâna sa, sub care se afla inscripționat " N & E ( BBF ) ".

Am clipit, asigurându-mă că nu era o iluzie și chiar nu era, asta însemna că Elias nu e chiar ceea ce pare,un tip insensibil și urâcios, ci lumea în care trăiește l-a obligat să pară așa.

— Putem urca acolo sus? îl întreb cu o voce copilărească.

— Credeam că nu mai întrebi.

Pășeam cu neîncredere pe treptele de lemn ce scârțâiau asurzitor, dar totuși continuam să înaintez, fiindcă îmi doream cu ardoare să îl cunosc cu adevărat pe bărbatul ce mi-a zguduit lumea.

Căsuța nu avea ușă, dar locul liber ce o înlocuia pe aceasta era mult mai folositor. Deasupra sa se afla inscripționat același mesaj ce mă emoționase.

Interiorul micuței locuințe părea mult mai spațios decât îmi imaginasem, două fotolii micuțe se aflau de o parte și de alta a măsuței lipite de perete, pe pereței erau împrăștiate postere și desene desenate stângaci.

M-am așezat pe unul dintre fotolii, iar Elias își așezase celălalt fotoliu în fața mea.Ne priveam fără să scoatem vreun sunet, dar nu am rezistat, distrugând liniștea pătrunzătoare.

— Spune-mi, Elias, te simt. Simt că țipi în interiorul tău, chiar dacă vrei să pari puternic, asta te distruge.

Continua să mă privească fără să scoată vreun sunet, dar în cele din urmă oftase.

— Aici simțeam adevărata fericire, mama îl implora pe tata să venim aici, deoarece ea nu se simțea bine în luxul de acasă și să fiu sincer, nici noi. Căsuța din copac ne-a construit-o bunicul,reușind să ne facă mai fericiți ca niciodată. Eu și Noah am scris și un testament în care ne-am promis că nu ne vom despărți niciodată și că vom fi alături unul de altul indiferent de situație, iar mama a fost martoră la "semnarea" testamentului...Din păcate, când mama a plecat, Noah a fost primul ce a trecut cu vederea peste absolut tot, reușind să mă transforme în ceea ce sunt acum.

Îl ascultasem cu sufletul la gură, respirând încet, din cauza fricii de a-l nu deranja. Mă emoționase, făcând o lacrimă să-mi cutreiere obrazul. L-am îmbrățișat.

— Ce s-a întâmplat cu mama ta, dragule? Îi pun întrebarea cu o oarecare frică, frica de a nu-l rănii mai tare.

Oftase din nou, făcându-mă să mă panichez că își va închide din nou sufletul, lăsându-mă cu ochii în soare.

— Mama a plecat într-o zi fără să ne anunțe, distrugându-mi visele și speranțele, făcându-mă să mă urăsc, iar pe Noah să îl urască pe tata. Acum că mă gândesc mai bine, mă bucur pentru ea, a ales să își trăiască viața așa cum își dorea și o merita, nu alături de tata ce e un alcoolist, violent și fustangiu. A ales să fie fericită, chiar dacă pentru acea fericire a renunțat la tot. Cu siguranță acum e pe la o fermă, deoarece ea ura luxul, dar iubea natura și animalele. Mama a fost o femei minunată.

Abia după ce a rostit ultima propoziție, încet, am realizat că lacrimile curgeau șiroaie pe fața mea, iar mare mi-a fost mirarea când l-am observat plângând alături de mine.

— Semeni cu ea, asta m-a făcut să mă îndrăgostesc instantaneu de tine, Sophie. Iar acum nu îmi doresc ca istoria să se repete. Dacă aş ştii că e ultima dată când te văd, probabil te-aş lua în braţe şi aș plânge zicând ca nu vreau sa pleci, că te vreau pentru totdeauna şi inca o zi, așa cu nu i-am putut spune ei. ţi-aş spune tot ce simt şi tot ce ştiu. ţi-aş spune că te iubesc mult prea mult şi ca nu îmi permit să te pierd. Ți-aş spune că nimic nu va mai avea sens după plecarea ta. Ți-aş spune că ai fost si esti cea mai dragă ființă pentru mine şi că fără tine nu aș mai avea sens. Ți-aş spune că nu aş mai avea de ce să zâmbesc. Ți-aş spune că lipsa ta m-ar durea enorm. Ți-aş spune că.. mereu, în sufletul meu vei rămâne îngerul păzitor care avea nevoie de afecțiune şi care ştia să iubească aşa frumos încât mi-a distrus sufletul cu plecarea sa. Și.. bineînțeles.. ţi-aş spune că te iubesc enorm şi că sper că într-o altă viață ne vom revedea şi mă voi mai putea bucura măcar de încă un moment alături de tine. Asta i-aș fi spus ei înainte să plece, dar tu nu vei pleca. Nu-i așa, îngeraș?

Îmi pare foarte rău de absență, mi-am spart telefonul și abia astăzi am achiziționat altul. ❤️