- Capitolul 16 -

844 83 0
                                    

Mă simt ciudat, e pentru prima oară când sufăr din dragoste, şi doare al naibii de tare. Îmi simt inima în flăcări, iar plămânii sunt incapabili să inhaleze suficient aer.

Uşa mă loveşte uşor în spate, iar eu îmi dau seama că o persoană încearcă să intre în sala de curs. Îmi şterg lacrimile cu podul palmei şi mă ridic in picioare. Netezindu-mi hainele cu mâinile. Jud intră în încăpere, iar expresia entuziasmată îi se schimbă brusc în compatimire. Se apropie de mine şi îşi trece o mâna nervoasă prin păr.

- Mi-am uitat caietul în bancă. Mă lămureşte, indicând cu degetul bucata de lemn. Ce-i cu tine aici? Mă întreabă, iar eu ridic din umeri.

- Voiam să copiez lecţia de pe tablă, nu prea am reuşit să mă concentrez la oră.

- Nu mi s-a părut o lecţie atât de tristă, încât să te facă să plângi!

Chicotii ea, cu lacrimi în ochii. Se apropiase de mine, strângându-mă puternic în braţe, iar şiroaiele de lacrimi mă invadară din nou. Hohotele mele de plâns răsunau în încăpere, odată cu cuvintele liniştitoare a le prietenei mele.

- Orice ţi-ar fi făcut, e un dobitoc!

- De unde ştii că este vorba de el?

- Acesta e efectul "Noah".spune, parcă citindu-mi gândurile dinainte, şi un zâmbet plin îmi ia forma buzelor.

Soneria anunţa o nouă oră de curs, iar eu şi prietena mea trebuia să ne îndreptăm spre laboratorul de chimie.

- Ai chef să mergem la chimie? Jud mă privea cu expresia aceea de " Hai să intrăm în belele! "

- Ce altceva am puteam face? Spun ridicând o sprânceană .

- Să mergem la localul nostru preferat, nu eşti într-o stare prea bună, iar o oră alături de doamna Jefferies ţi-ar înrăutăţi starea.

Chiar nu aveam nici un chef de o oră alături de răutăcioasa doamnă Jefferies şi în plus de asta uram chimia. Meritam măcar o oră de linişte, după toate cele întâmplate.

- Haide să mergem! Spun hotărâtă.

Jud părea surprinsă, iar asta se citea pe chipul ei. De obicei nu sunt de acord cu lucruri de genul, dar acum am nevoie de o evadare. 

Localul nostru preferat era o mică cafenea ce servea o cafea delicioasă şi în plus de asta avea şi o bibliotecă bogată în cărţi uimitoare.
Meg este patroana cafenelei, dar şi cea care ne serveşte mereu cu zâmbetul pe buze. Pentru mine, este o persoană minunată. Având aproximativ treizeci de ani şi un zâmbet plin, care îţi inmoaie inima. Îşi iubeşte viaţa şi profita de fiecare zi oferită de aceasta. Tristetea nu îşi are locul, atunci când te aflii în preajma ei. Mereu îm ridică moralul cu texte motivationale, şi din punctul meu de vedere, ar trebuii să scrie o carte cu şi despre adolescenţi.

Ajunse la local, Meg ne-a întâmpinat cu un zâmbet enorm, ca de fiecare dată. S-a apropiat de noi, oferindu-ne una din îmbrăţisările ei vindecătoare. Iar apoi m-a privit cu subânţeles:

— Cu ce te-a momit Jud să vii aici în timpul orelor de curs?

— Cu nimic! Aveam nevoie de puţină relaxare. Recunosc şi mă aşez pe unul din fotoliile moi din piele întoarsă.

— Judy... O cunoşti pe fata care îl îmbrăţişa astăzi pe Noah? Întreb reţinută, rãsfoind una din cărţile care se aflau pe masă. Pregatite parcă pentru mine.

— Blondă, înaltă, întruchipare frumuseţii?

Încuviinţez.

— Maria, e verişoara lui!

— Serios ? Spun oarecum ruşinată. 

— Da, Sophie. Să nu îmi spui că din cauza asta plângeai adineaori în clasă!

— Nu! Cum te poţi gândii la asta? Mint cu neruşinare, iar Jud chicotii uşor.

— Cât de naivă poţi fii! Îmi spune, privindu-mă amuzată.

  Îmi simţeam sufletul mai uşurat,  dar tot eram supărat pe Noah din cauza că a profitat de naivitatea lui Jud , iar asta nu îmi dădea pace. 

— Judy, de ce nu mi-ai spus că te-ai culcat cu Noah.

SophieUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum