Sophie

- Capitolul 6 -

Nu l-am mai văzut de trei zile întregi, şi cu fiecare minut în plus el îmi invada întreaga minte.

— Eşti bine, Sophie?

—Da, tată. Mă gândeam la faptul că peste o săptămână începe şcoala.

Era pentru prima oară când îmi minteam tatăl, şi chiar dacă nu era o minciună gravă,nu mă simţeam mai bine. Dar cu toate astea încă nu mă simţeam pregătită să îi spun tatălui meu de faptul că minte-mi e în permanenţă la un băiat. Nu îmi doream să port acea discuţie pe care fiecare adolescenta o are cu mama ei, cu tata. Ar fi mult prea ciudat şi peste puterile mele.

—Amy...

Am strâmbat din nas când tatălui meu îi scapase numele mamei, şi nu pentru că mă deranja, ci pentru că aveam atâtea întrebări legate de ea.

— Cine a împuşcat-o pe mama, tată? Auzisem acum ceva timp că mama a fost împuşcată şi cu greu am reuşit să îl fac pe tata să îmi spună adevărul. Chiar dacă tot ce am scos de la el a fost " Da, a fost ucisă ",pentru mine era un început. Un început pentru a descoperii povestea mamei mele.

— Inchide subiectul, Sophie. Eşti prea mică pentru asta.

—O să stai cu mâinile în sân? Vocea mea urcă câteva octave şi mi-am muşcat buza pentru a-mi ţine nervii sub carapacea mea imaginară. O să îl laşi pe cel care a omorât-o pe mama să umble liber pe aici? Spune-mi doar că a plătit pentru ce a făcut!

—Nu au fost probe, bine?! Nimeni nu a văzut şi nu a auzit nimic. Iar tu ai devenit prioritatea mea, trebuia să te apăr cu orice preţ. Pentru că asta i-am promis mamei tale.

—Am şaişpe, tată. Deja îmi pot purta singură de grijă.

— Te schimbi, Sophie. Creşti şi te schimbi, iar eu nu vreau să te pierd şi pe tine, eşti tot ce am.

— Şi mama a fost cândva tot ce aveai, dar nu ai luptat pentru dreptatea ei.

— Nu vreau să risc să ţi se întâmple ceva, Sophie!

Am lăsat furculiţa să cadă în parfurie şi m-am ridicat brusc de la masă. Îl înfruntam pe tatăl meu pentru prima oară, şi chiar dacă nu merita suferinţă în plus... Voiam să ştiu! Aveam dreptul să ştiu pentru ce a plătit mama atât de scump. Pentru ce mă lupt cu pierderea ei. Imediat ce uşa camerei mele s-a închis am dat frâu liber lacrimilor de durere pe care încercarsem atâta timp să le ascund.

Tata avea dreptate, mă schimbam şi nu îmi dădeam seama dacă asta e bine sau nu. Cert e că voiam răspunsuri. Voiam să ştiu tot ce se leagă de mama până la cel mai mic amănunt.

Inima îmi tresării când telefonul îmi vibră pe noptieră, în mintea mea făcându-si loc un singur nume. Un singur nume care stârnea atâtea sentimente contradictorii în mine. Am prins mobilul între degete şi fără să realizez zâmbetul meu se întinsese de la o ureche la alta la vederea numelui lui Noah.

Patru cuvinte, mii de sentimente ciudate.

" Vreau să te văd " erau cuvintele conţinute de mesaj. Nu tu "bună", nu tu "ce faci? " ci vreau să te văd.

" Nu pot acum, Noah. E târziu, cu siguranţă tata nu m-ar lăsa să ies"

" Atunci, deschide fereastra ".

Am icnit când o piatră se izbii de geamul meu şi am parcurs distanţa în doar doi paşi pentru a-l deschide. L-am privit pe Noah strecurandu-se înăuntru fără să mă gândesc măcar să îl opresc. Aveam nevoie de el, aveam nevoie de o persoană în acest moment.

—Ai plâns? Incruntatura de pe faţă lui e dovada vie că nu e deloc fericit în acest moment.

—Ei bine, bună şi ţie.

— Sophie, de ce ai plâns?

—De ce îţi pasă?! Vocea mea urcă din nou câteva octave şi Noah se încrunta vizibil deranjat de ieşirea mea bruscă.

—Sophie...

—De ce îţi pasă, Noah? Cuvintele îmi ieşiră ca o şoaptă atunci când el a umplut distanţa dintre noi o luându-mi chipul în palmele sale.

—Nu ştiu. Vreau doar să te ştiu bine. Buzele lui se apropiau lent spre a le mele, însă având talentul de a strica lucrurile frumoase, mi-am intors chipul în cealaltă parte. Astfel, buzele lui moi şi calde lovindu-se lin de obrazul meu.

Fiori reci şi-au făcut apariţia pe şira spinării mele şi cu greu m-am abtinut să nu-i cer să încerce să mă sarute din nou atunci când s-a îndepărtat.

Ochii lui albaştri luceau în lumina difuză a camerei mele, iar buzele sale atât de apetisante parcă-mi cereau să le devorez. Dar eu nu mă pricepeam la aşa ceva, eu încă eram un copil şi în cel mai bun caz nu mă voi face de râs în faţa lui.

Oh, doamne. E atât de frumos!