Jocuri Sângeroase

Moartea lui George

Într-adevăr, nu mai era acolo unde ar fi trebuit să rămână după ce aterizase în iarba verde din fața ferestrei. Îl încetinisem, dar nimic mai mult. Am oftat îngrijorat, întorcându-mă către părinții mei dezbrăcați în totalitate și legați strâns cu sfori rezistente la mâini și picioare. În privirile lor puteam desluși fără probleme ușurarea și recunoștința care le luminau în mare măsură chipurile chinuite de groază. Cu un mic cuțit de bucătărie, le-am eliberat pe rând membrele, oferindu-le mai apoi haine, apă și niște mâncare pe care o găsisem prin frigider. Nici unul dintre ei nu se atinse însă de bucate, mulțumindu-se doar cu câte o înghițitură de apă rece. Erau în continuare în stare de șoc
iar ochii lor nu se puteau dezlipi prea mult timp de trupurile fără viață legate de scaune, a căror capete erau aplecate înspre podea, cu bărbiile proptite în piept. Sângele care se scurgea din cadavrele celor doi, continua să se răspândească încet pe o suprafață mai mare de podea, îndreptându-se către picioarele noastre. Secundarul ceasului din bucătărie care stătea atârnat într-un cui subțire deasupra ușii, ticăia lent, trăgând după el și celelalte ace până când peste un sfert de oră avea să se întâlnească cu ele dedesubtul numărului care avea să indice miezul nopții. Strângând arma de vânătoare în mâini, am ieșit în coridor și îndreptându-mă spre ușa de la intrare, meditam la ceea ce ar fi trebuit să fac de aici înainte. Mintea-mi era obosită, așa cum de altfel îmi era întreg corpul. Nu știam dacă este o idee bună să plec pe urmele canibalului având în vedere starea de spirit în care mă aflam. Însă dacă stăteam să mă gândesc mai bine, nu aveam voie să risc amânarea căutărilor căci mă puteam transforma în orice moment din vânător în vânat.
M-am oprit brusc la doi pași în fața ușii, ridicându-mi pușca la nivelul bărbiei și ochind în partea întredeschisă a acesteia. Era extrem de posibil ca aceea creatură cu chipul uman să mă aștepte afară, lipită cu spatele de perete și strângând în mâini un topor sau chiar cuțitul cu care se juca cu ceva timp înainte de apariția mea în bucătărie. Nu era exclusă posibilitatea de a-l avea și acum la el. Înaintând cu grijă spre ieșire, am trântit ușa cu piciorul drept, îndreptându-mi țeava puștii dintr-o parte în alta, pregătit de orice asalt al inamicului. Spre marea mea ușurare, nu era nimeni care să mă lovească cu ceva în cap, trimițându-mă în lumea viselor ca mai apoi să mă poată mânca în liniște. O adiere slabă a vântului îmi mângâia acum pielea feței, iar de undeva extrem de aproape  auzeam cântecul straniu al unei Cucuvele care îmi introduse un strop de nesiguranță în suflet. Această pasăre a nopții, vestea practic moartea cuiva, care avea să vină cât de curând, dacă mă luam după niște legende auzite de la bătrâni. Am început să tremur din tot corpul, cu gândul la propria-mi moarte, care cel mai probabil mă aștepta undeva în întuneric la câțiva pași distanță. Poate asta îmi vestea această pasăre...faptul că nu mai aveam cum să scap de ceea ce am reușit să mă feresc până atunci. Am continuat să merg tot înainte spre locul în care îl lăsasem pe George, văzându-l și acum acolo, întins pe spate și privind cerul înstelat fără ca măcar să mai miște vreun deget. M-am apropiat mai mult de el, aruncând priviri spre stânga și sper dreapta, asigurându-mă că nu suntem amenințați de primejdia răului.
-George, băiete... Suntem aproape liberi. Am scăpat de Marta și l-am împușcat pe Stelian în picior. Chiar dacă a reușit să fugă, nu va ajunge prea departe căci șchioapătă cu siguranță. Am tăcut pentru câteva clipe, ridicându-mi privirea la stele și pe urmă am urmat:
- Dacă ne pornim acum după el, îl vom prinde în cel mult o oră. Mai ești în stare să te ții pe picioare? Am așteptat un răspuns meditând asupra situației, dar nu am primit în schimb nimic. George continua să tacă, iar singurul sunet pe care îl puteam auzi în vremea aceea, fusese glasul extrem de ciudat al Cucuvelei. Am oftat așezându-mă lângă el și privindu-mi arma care aproape că ne scăpase de prezența canibalilor ce trăiau printre noi, sub chip de slujitori.
-Amice, ești bine? Mi-am îndreptat privirea spre el, acesta continuând să tacă la fel de bine ca și un copac. Uitându-mă mai atent spre chipul său, am tresărit, aruncându-mă spre gâtul lui despicat, din care mai curgeau ultimele firicele de sânge. Gura îi era larg deschisă, iar ochii-i erau dați peste cap, căci tot ce puteam să mai văd la ei era doar albul lor, de culoarea laptelui. Sângele care îi cursese cu ceva timp în urmă pe nas, acum era deja afară, printre firele de iarbă uscată a acestui loc îngrozitor. Pălmuindu-l peste obraji, în speranța de a-l trezi, am simțit cum șiroaie de lacrimi încep să îmi curgă de-a lungul nasului, trecând pe la colțul buzelor, căzând mai apoi undeva în pământ și  pierzându-se pentru totdeauna la fel ca și viața tovarășului meu. Am început să urlu de durere, lăsându-mi fruntea să cadă pe pieptul tăcut al lui George, care nu avea să se mai trezească niciodată de acum încolo. La un moment dat mă apucasem să-i zgâlțâi trupul mort, rugându-l să nu mă lase chiar acum când, eram atât de aproape de a înfrânge răul. Simțeam cum cerul se prăbușește peste mine, iar viața devenise un chin nesfârșit și prea greu de suportat pentru un puști de gimnaziu, a cărui adolescență fusese marcată pe viață. Îmi tremura maxilarul, îmi tremurau mâinile și la fel și picioarele, iar asta doar din cauza suferinței care îmi înecase sufletul, ieșind acum din ochii mei sub formă de lacrimi amare și extrem de greu de potolit. Eram deznădejduit și mă simțeam slab în fața sorții cu care fusesem sortit să îmi trăiesc viața.
Luându-i obrajii între palmele mele, mi-am deschis gura îndurerată și i-am promis cu glasul tremurat, în timp ce lacrimile mele i se prăbușeau neoprite pe chip, că nimic din toate astea nu avea să rămână așa. Aveam să îl răzbun chiar dacă asta mi-ar fi adus și mie intr-un final sfârșitul, căci nu mai puteam să văd atâta moarte în jurul meu. Creatura aceea trebuia să plătească chiar și pentru ziua în care s-a născut, căci altfel nu mai era posibil. Totul trebuia să aibă un sfârșit, inclusiv suferința și groaza de care avusesem parte în ultimul timp. M-am ridicat de jos și am pornit spre casă în căutarea unei lanterne. Eram conștient că nu mai aveam să dorm nici un minut până nu îl găseam pe canibal, oferindu-i mai apoi moartea prin tortură.

În bucătărie se auzi clinchetul slab al ceasului care anunță miezul crud al nopții...

Aici voi pune capăt acestei povești, însă nu de tot, continuarea venind doar la cererea cititorilor. Vă mulțumesc enorm de mult că îmi citiți cărțile, în ciuda faptului că sunt un mare eșec.

       Cu multă stimă pentru voi, al vostru
                mihairoman.