Jocuri Sângeroase

Încă unul mort

- Pușca, pușca! Îmi Strigă George în șoaptă, în timp ce mă străduiam pe cât de mult puteam să nu îmi dau întreg stomacul gol afară, pe gât.
- E în subsol! Îmi spuse acesta, începând deja să se îndrepte cu pași atenți spre beciul casei.
M-am ridicat de jos, urmărindu-l cum ajunge aproape de trepte, împiedicându-se mai apoi de un mușuroi de pământ și aterizând cu fața în solul uscat și bătătorit de atâtea perechi de picioare, care își duceau veacul până atunci în acea curte.
- Căcat! Mormăi el, ridicându-se încet și ducându-și o mână la nas. Căcat nenorocit, fix aici ți-ai găsit tu loc de ședere?!
Își șterse cu grijă sângele care izbucni afară în șiroaie repezi și calde, ridicându-și după aceea capul spre cer, în încercarea inutilă de a opri sângerarea.
M-am apropiat tăcut de el, privindu-l cum își strânge nasul între degete și spunând în șoaptă tot felul de blestemății, adresate mușuroiului care îl puse la pământ.
Se părea că mai rămâneam eu cel care putea să ducă treaba la bun sfârșit.
-Așează-te pe spate, i-am spus în timp ce coboram treptele până la ușa veche din lemn a subsolului. O să se oprească după ceva timp.
  - E în a doua ușă pe stânga, într-o ladă de metal. O găsești ascunsă după un strat de haine vechi. Asta dacă mai e acolo....
- Lada e încuiată?
-Nu. Sau nu era acum o săptămână. Trebuie să fie și câteva alice pe lângă ea. Va trebui să le iei. Fără ele, bătrâna armă a tatei e inutilă pentru noi.
Ușa a scârțâit lung atunci când am deschis-o, dându-mi impresia că tocmai sunt pe cale să intru într-o casă bântuită, ca acelea de care îmi povesteau părinții în copilărie, pline ochi cu prezențe stranii care îți taie respirația atunci când ajungi să le observi.
Am întins mâna după întrerupător, iar în următoarele clipe întreg beciul era luminat, alungându-mi definitiv orice temeri legate de întuneric. Ușa de care îmi spusese George era deschisă, lăsându-mă să privesc cu stupoare la cadavrul aproape descărnat al lui Radu, puștiul ucis în pădure cu doar două zile în urmă. Nu era încă în stare de putrefacție și nici nu ar fi avut timp să ajungă până la acel stagiu, căci canibalii îl devoraseră aproape în întregime, lăsându-i doar capul și un picior neatins de gurile lor flămânde. Trupul lui nu mai era decât un schelet dezbrăcat, iar gura îi era larg deschisă, dându-mi o bănuială stranie că în ea își duc veacul o grămadă de gândaci pregătiți să iasă de acolo în număr extrem de mare, îndreptându-se mai apoi spre mine, eu fiind pentru ei intrusul care trebuia numaidecât eliminat. Am trecut tăcut pe lângă acesta, încercând să nu mă împiedic în membrele sale, larg depărtate de corp.
Era incredibil faptul că aceste specimene erau în stare să mănânce până și cadavre găsite la nimereală atunci când se gândeau să exploreze și vecinătățile neumblate, cum era și pădurea de stejari aflată nu departe de fermă.
Am deschis lada și am aruncat afară toate hainele vechi din ea, descoperind o pușcă de vânătoare și o cutie cu alice, despre care vorbea George. Nu am mai stat mult în acel loc alături de cadavru, ieșind imediat afară cu arma și muniția în ambele mâini.
George era tot acolo, acum fiind așezat pe spate și privind fără nicio expresie cerul senin al nopții. M-am așezat în genunchi lângă el, lăsând să-mi cadă totul din mâini și așteptând să primesc indicații despre folosirea corespunzătoare a puștii de vânătoare, însă acesta continua să rămână la fel de tăcut pe cât îl găsisem.
Sângerarea părea că i se oprise între timp, doar că mintea lui o luase pe alte drumuri, ajungând pe tărâmuri extrem de îndepărtate.
- Amice, ești bine? Era cea mai stupidă întrebare pe care puteam să i-o pun în astfel de momente, însă tot era mai bine decât nimic.
-Cred că da. Se ridică încet în fund și apucă arma de jos, umplând mai apoi încărcătorul cu muniție.
- Ai mai folosit așa ceva până acum? Din ce vedeam atunci, puteam să deduc faptul că lui George jucăriile îi erau înlocuite în copilărie cu această pușcă pe care părea că o cunoaște mai bine decât pe sine însuși.
- Nu, spuse el. Însă nu prea contează asta acum. Momentele excepționale cer măsuri excepționale, după cum spunea tata.
Încărcă arma și o privi tăcut vreme de câteva clipe, după care reluă :
- O vei folosi tu, spuse acesta cu glas șoptit. Eu nu mai sunt apt pentru așa ceva...
I-am privit chipul cu ochi mari, deschizându-mi gura ca să îi spun că e posibil să o dau în bară, însă m-am oprit. Știam că scuzele acestea nu mai valorau nimic în astfel de momente. Trebuia să o ducem cumva la capăt și asta cu orice preț.
Am oftat, ducându-mi cu grijă mâna la armă, luând-o încet din mâinile amorțite ale vărului meu, și m-am ridicat în picioare aruncând o ultimă privire spre cer. Era posibil să nu îl mai văd niciodată începând din acel moment, cel puțin în postură de om viu.
-Ai grijă, spuse el. E încărcată. Apasă pe trăgaci doar atunci când e nevoie.
- O să fac tot ce se poate.
Am pornit spre ușa de la intrare, lăsându-l să mă privească cum mă îndepărtez de el, dar apropiindu-mă de testul suprem care ne putea aduce libertatea și mai ales viața. Sau în caz contrar, chiar o moarte prematură.
Am apăsat cu grijă clanța ușii, astfel în cât să nu mă fac auzit, deschizând-o și mergând cu pași tiptili spre bucătărie. Ajungând în apropierea ușii deschise, m-am lipit de perete potrivindu-mi degetul pe trăgaci și trăgând adânc aer în piept.
-Ai auzit ceva? Șopti aproape neauzit Stelian.
- Ce să aud? Întrebă Marta.
- Cred că e cineva în casă. Mi s-a părut că am auzit niște pași din coridor.
Am înghițit în sec și am strâns cu putere mânerul armei, ivindu-mă în pragul ușii și ochind spre capul Martei. Apăsând pe trăgaci, am simțit cum bubuitura care urmă e pe cale să mă arunce pe podea, însă m-am ținut bine și am rămas în picioare. Glonțul ricoșă deasupra capului ei, iar cu o mișcare ca de fulger, am încărcat din nou pușca, trăgând din nou, de această dată mai bine, nimerind-o în piept și auzind cum scoate un scurt chiot de durere, prăbușindu-se mai apoi cu spatele de gresie.
Stelian, îngrozit de prezența propriei sale morți în aceeași încăpere cu el, se întoarse disperat spre fereastră și începu sa fugă cât îl țineau picioarele, răsturnând-ul în drumul său pe tatăl lui George de pe scaun. Sau ce mai rămăsese din el.
Am încărcat din nou arma, îndreptând-o cât mai repede spre fugar și apăsând cu inima cât un purice pe trăgaci, temându-mă să nu îmi scape. Acesta ajunse foarte repede la fereastră iar glonțul îl izbi cu putere în piciorul drept, în momentul în care se aruncă în geam, împrăștiind o grămadă de cioburi atât afară, cât și înăuntru. Ce-a urmat în continuare, fusese bufnitura care îmi dădu de înțeles că se prăbușise în iarbă, urmată de un urlet prelung de durere care mă făcu să mă simt de îndată extrem de ușurat, căci dacă nu l-am putut ucide, măcar știam că e rănit.
M-am îndreptat spre fereastră încărcând din nou arma și ochind afară, însă spre groaza mea nemărginită, nu mai puteam vedea pe nimeni. Canibalul reușise să își ia tălpășița.