Jocuri Sângeroase

Sub pământ

Se oprise, aruncându-mă în iarbă ca pe un buștean și scoțându-și niște chei din buzunarul pantalonilor. Căzând pe umărul drept și cu fața spre el, puteam observa prin întunericul nopții, cum acesta se lasă în genunchi și se apleacă spre un capac de metal, încuiat cu un lacăt de o mărime neobișnuită, introducând mai apoi în el rând pe rând vreo patru chei, ce se dovediseră a fi inutile. Suspină nervos, despărțind-o pe a cincea de restul și încercând-o și pe aceasta. Un scurt clinchet îmi ajunse până la urechi, făcându-mă să înghit în sec pentru nu știu a câta oară în decurs de două zile. Scoase lacătul din locul lui de până atunci, aruncându-l în iarbă, la vreun metru distanță de el. Ridică capacul de metal depărtându-l de gaura neagră, care se ivi acum în fața lui. Era un buncăr. Din buzunarul hainei murdare de sânge uscat, scoase o mică lanternă, îndreptând-o spre gaura buncărului și pătrunzând mai apoi înăuntru. Cobora cel mai probabil pe o scară de lemn, judecând după felul în care se afundă pas cu pas în încăperea subterană de care nu mai știusem până atunci. Din spate se auziră două bufnituri urmate de scurte gemete de durere, semn că și ceilalți doi tovarăși de moarte fuseseră aruncați de pământ. Niște pași lenți se îndreptară spre mine, urmate de două mâini puternice care mă ridicară pe după talie, târându-mă spre încăperea - acum luminată - de sub pământ. Era Marta, cea care mă aplecă înăuntru cu capul în jos, prins mai apoi de bratele murdare ale lui Vasile, porcarul. Mă trase cu o oarecare grijă pe scară în jos, târându-mă în mijlocul încăperii iluminate de un bec și plină de o grămadă de ustensile. Mă rezemă cu spatele de peretele de beton al fortăreței, îndreptându-se după aceea spre scară unde, era coborât acum George legat fiind la mâini și picioare, cu aceeași sârmă de fier care îmi chinuia și mie membrele. Îl aduse lângă mine, preluându-l mai apoi pe Dan.

Odată coborâți toți trei, de sus își făcură prezența și ceilalți doi răpitori, care zâmbeau tot timpul până la urechi.
- Legați-i de scaune, le poruncii Marta celor doi fără să ne scape din priviri. Sărind ca arși de vorbele ei, aceștia ne apucaseră de sub brațe, târându-ne în mijlocul încăperii unde erau pregătite deja trei scaune vechi cu spătar. Ne-au așezat pe fiecare în scaunul lui, al meu fiind în partea dreaptă, urmat de George și Dan în partea stângă. Au început să ne lege la fiecare mâinile și picioarele de scaune cu bucăți destul de subțiri de sfoară. Oricum eram deja legați cu sârmă. Sforile erau doar pentru garanția că nu ne vom putea mișca de la locurile noastre, ajungând mai apoi către orice obiect care ar putea să ne ajute să ne eliberăm din captivitate.
- Măi, măi, măi, spuse Marta pe un ton satisfăcut, în timp ce se îndrepta spre noi. Se pare că o să avem parte de destulă hrană de acum înainte. Își plimbă degetele pe fiecare obraz al nostru, studiindu-ne parcă finețea pielii. Păcat că nu v-am putut îngrășa mai mult. Dar cu ce sunt eu de vină că voi, porcușorilor, nu vreți să mâncați? Spuse ea privindu-ne de această dată cu dispreț. Probabil că vă întrebați despre ce naiba tot vorbesc eu aici, ni se adresă din nou cu un mic zâmbet de satisfacție. Urât din partea voastră să gândiți în felul acesta. Și începu să râdă fără să mai aștepte vreun răspuns din partea noastră. Uite ce naiba se întâmplă aici, reluă aceasta pe un ton ironic, noi suntem oameni la fel ca și voi, dragii mei. Ne este foame și ne este sete. Doar că spre deosebire de voi, noi ne hrănim cu carnea și sângele vostru. Buhuhuhu!
Pe chip i se înfățișă un zâmbet care îi dezgoli dinții albi, fără nicio carie.
- Voi obișnuiți să ne numiți canibali, continuă aceasta, plimbându-se dintr-o parte în alta a buncărului . Urât din partea voastră. Noi însă, vă numim foarte simplu și frumos, mai exact: hrană. Dacă nu ne hrănim, suntem sortiți pieirii. Iar cum am avut ghinionul să nu mai dăm de hrană o perioadă destul de lungă, evident ni s-a făcut extrem de foame, după cum vă puteți da și voi seama. Hrana noastră cea de toate zilele, de acum înainte veți fi voi, frumoșilor. Și spre norocul vostru, vom începe să mâncăm de mâine, iar norocosul va fi ales atunci, pe moment și fără vreun resentiment. Aș mai povesti multă vreme cu voi, dragii mei, însă trebuie să mă pregătesc de întâmpinarea părinților voștri și am nevoie de ceva timp pentru asta, așa că vă lăsăm să vă distrați singuri până la venirea noastră, porcușorii mei. Spuse acestea și începu să urce scara de lemn, întorcându-și încă o dată privirea spre noi. Să aveți o noapte frumoasă, prințișorilor. Ajunse sus urmată de Stelian, doar porcarul mai fiind jos, care stinse tăcut becul, urmându-i și pe ei.
- Să fiți cuminți până ne întoarcem! Spuse aceasta și se îndepărtă cu pași lenți de buncăr. Stelian trase capacul peste intrare, auzindu-se după aceea clinchetul lacătului care se închide. Am rămas toți trei în beznă, îngroziți de ceea ce ni se întâmpla și mai ales de ce urma să ni se întâmple. Din nou totul părea pierdut...