Jocuri Sângeroase

Se face lumină

Erau extrem de mulți, căci îi puteam auzi cum se apropiau chițăind din toate părțile, spre locul în  care mă aflam acum îngenuncheat în patru labe și total lipsit de apărare. Se agățau cu colții de hainele mele, mușcându-mă cu o poftă sălbatică,  de parcă nu mai mâncaseră de ani de zile până atunci. Mi-am dus o mână la spate, apucându-l pe unul din ei și aruncându-l departe în întuneric. Peste ceva timp George începu să țipe, alarmat de valul de rozătoare, care probabil îi urcau acum pe întreg corpul. Am început să dau din brațe încercând să-i sperii, însă fără nici un rezultat. Erau atât de motivați încât, probabil nimic nu îi mai putea oprii din festinul pe care urmau să și-l însușească.
-Mihai, caută întrerupătorul și aprinde lumina! Strigă George cuprins de disperare. Poate așa se vor speria și ne vor lăsa în pace...
După felul în care rostise aceste cuvinte, nu trebuia să-i mai vezi și chipul ca să îți dai seama că e cuprins de o groază incurabilă. Însă chiar și în astfel de clipe tulburi, mintea-i  continua să găsească soluții de care eu nu mi-aș fi dat seama nici în zilele mele cele mai bune.
Am stat pe loc vreme de câteva clipe, încercând să-mi amintesc în ce direcție se află peretele de care stătea rezemată scara de lemn, ce ducea spre capacul de metal al buncărului. Acolo trebuia să existe cel mai probabil, un întrerupător. Am analizat în gând ultimele minute de după eliberarea mâinilor de sârma ruginită, În care căzusem probabil cu fața înspre scară, și mă întorsesem mai apoi către scaun, îndreptându-mă spre locul în care as fi putut să găsesc briceagul pierdut. Șobolanii îmi distrăgeau însă tot timpul concentrarea, unul din ei ajungându-mi acum la ceafă, unde pielea nu-mi mai era acoperită cu nimic.
  - 180 °. Atât trebuie să fie... Am gândit cu voce tare, tresărind mai apoi de durere. Un șobolan mă mușcă cu sete de degetul arătător al mâinii stângi, rupându-mi o bună bucată din piele și înfulecând-o cu sălbăticie. Mi-am strâns pumnul înălțându-l cu disperare în aer și izbind mai apoi cu el capul rozătoarei de mărimea unei pisici.
-Mâncami-ai p*la, tu cu toată familia ta! Am urlat în timp ce îi zdrobeam cu sete capul, sub loviturile nervoase ale pumnului.
- Mihai... Or să ajungă și acolo dacă nu te grăbești, spuse George mai mult în șoaptă, cu un glas tremurat.
M-am apropiat de scaun, răzemându-mă cu spatele de el, ca să fiu sigur că nu mă voi îndrepta spre alt colț întunecat al încăperii. Am înaintat mai apoi cu grijă, îndepărtând la fiecare pas șobolanii care mi se iveau tot timpul în drum întâmpinându-mă negreșit cu gurile deschise. Cel de pe ceafă îmi înfipse acum colții până la os, făcându-mă să urlu cu o nervozitate îndurerată, în timp ce-l dădeam fără resentimente cu capul de podea. Era o situație extrem de critică și nu știam cât mai aveam să rezist dacă aceste atacuri nu încetau prea curând. Mă târâsem practic vreo zece metri, cu ei după mine, mușcat din toate părțile, atunci când în sfârșit mă lovisem cu fruntea de zidul de beton pe care îl căutasem ca un orb, prin întunericul încăperii. M-am ridicat în picioare sprijinindu-mă de mâna dreaptă, și am început să mângâi cu degetele peretele rece de beton în căutarea întrerupătorului. Am început să țopăi de-a lungul său, căci nu puteam să pășesc, strivind sub picioarele mele tot ce îmi ieșea în cale. Se puteau desluși sunetele îndurerate ale rozătoarelor surprinse de greutatea corpului meu, acoperite mai apoi de perdeaua groasă a morții. Ceilalți însă continuau
să-mi urce pe picioare, acoperindu-mă deja pe jumătate.
- Haide, omule...îmi urcă în susul gâtului, fă ceva! Se auzi glasul tovarășului meu îngrozit.
-Încerc... Ahh stai! E ceva aici...
Într-adevăr era. Și era ceea ce căutăm eu. Am apăsat pe întrerupător, iar întreg buncărul prinse dintr-o dată culoare și claritate. Am rămas îngrozit însă când am văzut câți erau jos, pe podea, dar mai ales pe George! I se mai putea desluși doar fața extrem de speriată, în rest totul îi era acoperit de șobolani. Erau câteva sute de astfel de mici ucigași în întreaga încăpere.Acum însă, începeau să fugă disperați spre găurile întunecate de unde ieșiseră, îngrămădindu-se unul în celălalt de parcă erau urmăriți de vreo creatură mai flămândă decât ar fi putut să fie aceștia vreodată. Lumina părea să îi deranjeze cumplit, căci altfel nu îmi puteam explica reacția lor.
- Îi orbește, spuse George privindu-mă recunoscător. După plecarea lor, îi puteam vedea hainele sfâșiate și pielea roasă până la carne, de unde începeau să curgă mici râuri de sânge. M-am așezat pe podea și am început să răsucesc capetele sârmei în sens invers , eliberându-mi astfel picioarele. Asta am făcut și cu George, spre marea lui bucurie, care abia dacă se mai putea ține pe picioare. Tremura din tot corpul. Era slăbit, cum de altfel eram și eu.
- Haide prietene, i-am spus. Trebuie să ne apucăm serios de treabă. Mi-am îndreptat privirea spre cadavrul lui Dan, căruia i se puteau observa destul de clar unele oase descărnate. Plutea într-o baltă de sânge închegat, iar ochii și gura îi erau deschise, trădând groază și oroare. Îmi doream să fi putut supraviețui și el, însă în același timp simțeam pentru acesta o nemărginită recunoștință. Fusese sacrificat pentru a ne da nouă timp de eliberare.
-George... Cred că ai putea să împrumuți briceagul fratelui tău. El nu va mai avea nevoie de el...însă pe noi ar putea să ne scape de aici.
Mă privi destul de nedumerit în ochi, ne-abținându-se să întrebe:
-Ce ai de gând să faci?
-Vei vedea, spun eu. Mi-am ridicat briceagul meu de jos și am pornit înspre scară. O să-mi mulțumești mai târziu, vei vedea...