Acum...ori niciodata! ( Tu sau...el. Ce alegi? part II )

Capitolul 12 { Momentan, un antrenament normal... }

~ JAMES ~

Visul meu se rezuma doar la o pereche de ochi mari, albastri, aidoma cerului. Nu puteam sa vad chipul purtatorului lor dar, si fara acesta, puteam citi in acele doua safire mai multe sentimente decat puteam citi deobicei pe un chip intreg, omenesc. Si ce vedeam? Raspunsul era simplu. Un amalgam de sentimente. Si nici macar unul dintre acestea nu era pozitiv. Si asta nu era in regula nici macar pentru un vis. Iar cel predominant era... Dezamagire. Mda, dezamagirea.

Se spune ca ochii sunt oglinda sufletului. Si momentan, vorba asta ma cam infricosa. Pentru ca, asa cum am spus mai sus, ochii aceia erau identici cu ai mei.  Sa fi fost oare o altfel de reproducere  a sufletului meu? Desi lucru asta era un pic cam ciudat. Nu auzisem niciodata pe cineva care sa fi fost pus fata in fata cu sufletul lui. Nici macar intr-un vis. Dar, mai nou, nu puteam spune ca eu am vise normale. Sau ca sunt normal. Asa ca, sa presupunem ca imi vedeam cu adevarat sufletul. Iar el era dezamagit de mine. Buun. Nu ca nu stiam chestia asta. In fond, ma bagasem in gura lupului. Adica intr-o companie de spioni-asasini, ca sa le spun asa.

Totusi, mai bine imi vedeam sufletul decat alte scene morbide cu sora mea moarta. Asta era clar.Dar visul asta devenea prea static. Ce Dumnezeu! M-am holbat destul la acesti ochi incat sa inteleg tot ce vroiau sa transmita. Erau dezamagiti de mine. Suparati. Furiosi. Enervati, poate. Dispretuitori...etc..etc. Am si eu parte de niste dinamism?

Dupa un moment, mi-am dorit sa nu fi gandit asta. In fond, eram in mintea mea si, macar aici, mi se faceau toate poftele.Asa ca, in clipa urmatoare, imaginea se estompa, si inainte ca totul sa se preschimbe in negru, cateva litere imi aparura in fata ochilor.  NU O PROTEJA.

***

Dupa mine, eu si podeau salii de sport ne cunosteam deja foarte bine. Dar parerea lui Terrey era alta pentru ca, de mai bine de patru zile, matura cu mine parchetul. Si, sa va zic sincer, chestia asta imi cam ranea orgoliu. Ce naiba?! Nu-i puteam rezista unei fetite cu mult mai mica si mai slaba decat mine? Se pare ca nu, imi rase in fata o voce din capul meu.

- Deci, cine e copilul neputincios acum? intreba ea zambind, dupa ce ma arunca inca o data, pe podea.

Ne antrenam deja de mai mult de patru ore si eu tot nu invatasem nimic. Tot ce faceam era sa luptam corp-la-corp. Si asta fara sa-mi fi explicat inainte ce si cum sa fac. Doar luptam. Iar ea facea misto de mine de fiecare data cand pierdeam. Adica intotdeauna. Iar singura mea actiune in aceste zile fusese sa compun doua ipoteze. Prima, ca ea era o profesoara al naibii de proasta si se astepta sa invat din mers. Si a doua, ca ma supraestimau, crezand ca eu stiu deja tot ce trebuie sa fac si sunt prea domn ca sa imi arat talentele intr-ale luptelor. Ei bine, nu eram domn. Daca  as fi stiut cum s-o fac, i-as fi tabacit deja fundul fetei asteia. Dar chiar n-aveam habar cum!

Sa nu va ganditi ca nu stiu sa dau pumni. Chiar stiu. M-am luat la tranta cu multi baieti in viata mea. Dar niciodata cu cineva ca Terrey. Ea nu numai ca era un pitic in toata regula, se mai si misca prea rpede pentru ochii mei de muritoi si, desi teoretic fetele, mai ales cele micute n-au forta, loviturile ei erau multe si dureroase. Iar pe langa ea eu paream un bufon . Nu reusisem sa-i administrez nici macar un pumn care s-o doara. Abia de reuseam s-o ating ca ma si trezeam pe jos. Nu vroiam sa fiu copil, dar chiar nu era corect!

Si apoi, mai era si acel vis handicapat pe care-l avusesem cu cateva nopti in urma. Acel vis din care nu intelegeam nimic. Si, atunci cand imi acapara mintea, Terrey ma batea si mai usor, iar comentariile ei erau si mai acide. Asa ca, incercasem sa mi-l scot din minte, macar cat luptam. Aveam destula vreme sa-l disec noaptea. Si, sincer, oricat l-as fi disecat tot n-am inteles mare lucru din el.