Capitolul 145.

10.4K 294 30
                                    

Harry's POV.

”Serios?” Strig, gesticulând cu mâinile în aer, oarecum dramatic.

Tessa rămâne gură cască, dar nu scoate nici un cuvânt, uitându-se ba la mine ba la nenorocitul de Trevor. La naiba, Tessa. Furia mă cuprinde și încep să-mi imaginez sutele de moduri în care l-aș putea bate măr.

”Mă duc să vorbesc cu Chiristian.” Trevor spune calm pregătit să plece.

L-am apucat de mânecă cu putere, iar ochii îi cresc. Se uită la Tessa ca și cum așteaptă să-l salveze. Nici o șansă, idiotule.

”Harry te rog.” Tessa scâncește.

Parcă culoarea ei începe să se scurgă când îi strâng mai tare costumul scump.

”Te rog Harry, nu aici.” Ea mă roagă din nou.

Vreau cu disperare să o ignor, să-i trântesc capul tipului de perete, dar privirea ei mă oprește. I-am dat drumul, iar el se dă la o parte, aranjându-și mâneca.

”Du-te dracului de aici.” Spun în timp ce el fuge în josul holului.

”Harry..”

”Serios, Tessa? Cred că faci mișto de mine, la dracu!” Spun.

Când mă uit la Kimberly ea își ridică mâinile în apărare, apucă un dosar și ne lasă singuri. Bună idee. Tessa se uită urât la prietena ei și eu aproape râd.

”Doar am fost la prânz împreună, Harry, asta e tot.” Tessa se apără și se îndreaptă spre biroul ei.

Am urmat-o în josul holului și închizând ușa de curând ce suntem amândoi înăuntru.

”Doar prânzul, asta-i tot? Ce parte din stai departe de el nu înțelegi?” Spun repede.

”Nu vorbi cu mine de parcă aș fi un copil.”

”Atunci nu te mai purta ca unul.”

”Și cum se presupun că mă port ca unul? Am luat prânzul cu un coleg.” Își pune mâinile pe șolduri, frustrată.

”Un coleg cu care ți-am spus să nu te mai vezi.” Mi-am ridicat vocea.

”Trebuie să te liniștești. Asta e munca mea.”

”Stagiatura.” Am corectat-o.

”Ce?”

”Nu ești un angajat real, doar unul temporar.” I-am amintit-o într-un mod aspru.

”Ne întoarcem din nou la asta?” Tristețea o cuprinde.

”Înapoi la ce? La mine amintindu-ți să nu iei asta prea în serios pentru că ești doar un stagiar?”

”Serios?” Mă provoacă.

Crâșnesc din dinți cu încăpățânare către.. iubita mea căpoasă. Știu că sunt pe punctul de a fi prea dur și încerc să nu depășesc limita, dar sunt așa de nervos.

”De ce ești aici?” Mă întreabă și se așează pe scaunul din spatele biroului ei.

”Am venit ca să te iau la prânz, ca să nu te duci afară prin zăpadă, dar se pare că ți-a fost bine și fără mine.” Mârâi.

”Nu e chiar așa mare lucru, ne-am dus să mâncăm apoi am venit înapoi. Încetează cu gelozia asta.”

”Gelozie? Asta e ceea ce crezi tu că e?” Am râs.

”Ce altceva ar putea fi?”

”Nu e gelozie.” Spun din nou. Desigur că e gelozie. Și îngrijorare, dar nu aprob asta.

After 2Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum