Idolul meu

27

-Unde dracu mă duci? l-am întrebat pe Claudiu, simţind cum lacrimile mi se adunau la colţurile ochilor.

Nu îmi răspunse. Privea drept înainte, însă am observat cum un zâmbet ironic îi tremură uşor pe buze.

-Spune-mi unde naiba mă duci! am urlat eu la el, ştiind că în curând voi înnebuni complet.

Tresar speriată şi dezgustată când mâna lui mă apucă de picior, mângâindu-mă tandru, dar agresiv.

-Calmează-te, Andreea. Nu ai de ce să fii atât de rigidă. Oricum o să petrecem ceva timp împreună, aşa că eu zic să te destinzi puţin. Uite ce drăguţ sunt cu tine, îţi pun şi muzică!

Aprinse radioul, apăsând cu putere pe butonul argintiu. Postul de radio era în coreeană, aşa că el nu înţelegea absolut nimic.

Dar mi-aş fi dorit ca nici eu să nu înţeleg.

Ascult cu teroare cuvintele reporterului, simţind cum lacrimile îmi cad şiroaie pe obrajii înfierbântaţi din cauza furiei şi disperării.

El îmi aruncă o privire rapidă, observând că mă holbam la radio, fără să mă mişc, complet în panică. Apasă din nou pe buton, liniştea pogorându-se peste noi tensionată.

-Ce? mă întreabă el brutal, strângându-mă mai tare de coapsă.

Scap un sunet de durere, iar o migrenă pune stăpânire asupra capului meu.

-Tae...Taehyung. A clacat. S-a lovit pe scenă.

Încep să suspin înfricoşată, temându-mă de cât de grav fusese. Era bine? S-a rănit grav? Era la spital acum?

Chiar dacă era, ce aş fi putut face? Nu era ca şi cum aş fi putut să-l văd. Sunt răpită în momentul de faţă.

-Merită, dă-l dracu.

-OPREŞTE MAŞINA, SĂ TE IA DRACU PE TINE!

Urletul meu îl făcu să tresară, spre surprinderea mea. Îşi căscă ochii la mine, nevenindu-i să creadă ce tupeu aveam.

Eu? Tot eu? El era psihopatul. El era cel care încercase atât de multe rahaturi şi în trecut şi, aparent, în prezent. El era cel care trebuia să sufere acum, nu Taehyung. El era jegosul care ar fi trebuit să fie în spital acum. El. Claudiu.

Simţeam cum mânia îmi întuneca privirea, făcându-mă aproape să leşin. Nu mai fusesem niciodată atât de furioasă.

Îl apuc cu ambele mâini de braţ, încercând să îi slăbesc strânsoarea de pe piciorul meu. El se strâmbă, chinuindu-se să se lupte cu mine şi să conducă în acelaşi timp.

-Proasta naibii, vrei să fac accident?

-MĂCAR AŞA SCAP DE TINE, DU-TE DRACULUI!

Ţipetele mele îl deranjau vizibil aşa că am început să urlu, sperând că avea să clacheze şi el.

În câteva secunde opri maşina şi ieşi afară. Am răsuflat sacadat, simţind cum gâtul mi se uscase şi cum mă durea din cauza ţipetelor. Claudiu ajunse în dreptul meu şi îmi deschise portiera. Mă uitam la el, rămasă deodată fără cuvinte. 

Mă smuci de braţ, scoţându-mă cu forţa din maşină. Eram pe un pod, nu foarte departe de clădirea unde se ţinuse concertul.

-C-c-ce faci? l-am întrebat, frica crescându-mi într-atât în intensiate încât abia mai puteam respira.

Un atac de panică mi se strecura uşor în piept, făcându-mă să mă simt ameţită. Dar lui nu îi păsa.

Îmi dădu o palmă. Folosise atât de multă forţă, încât m-am clătinat pe picioare, într-un final căzând grămadă pe trotuar.