Idolul meu

31

*

—Tae.

M-am holbat în continuare la tavan, nebăgându-i în seamă.

—Tae. Mănâncă ceva.

—Nu pot, am zis, aruncându-i lui Jin o privire înfuriată. Sunt prea nervos ca să mănânc.

Toţi oftară, unii punându-şi mâinile în cap, alţii înjurându-mă de mama focului.

Jungkook încercă să-mi bage pe gât nişte orez, dar l-am lovit peste mână, mâncarea căzând pe jos, rostogolindu-se.

Într-un final, se dădură bătuţi şi se aşezară pe canapea, faţă în faţă cu patul meu.

—Ce am putea face? se întrebă Namjoon singur, aruncându-şi privirea aiurea prin camera albă şi extravagantă, demnă de un VIP.

Toată lumea tăcu, meditând asupra acestei situaţii. Însă pentru mine răspunsul era evident.

—Trebuie să-l dăm afară pe manager, am spus eu, privind în gol, însă simţind cum toţi s-au ridicat în picioare, uimiţi de răspunsul meu.

—Ai înnebunit?? Ştii doar că nu putem să-l dăm afară pentru că aşa avem noi chef, trebuie să avem un motiv bun...

—Faptul că ne controlează vieţile private de parcă suntem nişte păpuşi nu e îndeajuns? sugeră Yoongi, uitându-se la mine, în mod semnificativ.

—Din punctul de vedere al companiei e okay. Atâta timp cât imaginea noastră rămâne intactă, spuse şi Jimin, frecându-şi frenetic tâmplele.

—Atunci trebuie să găsim altceva.

Toată lumea se uită la mine, aşteptând să continui. Realizând că eram urmarit de ochii prietenilor mei, m-am fâstâcit uşor jenat şi am expirat scurt.

—Deci, am început eu, făcându-i pe toţi să mă privească atenţi, dacă nu-l putem da afară doar din cauza faptului că îşi bagă nasul prea mult în vieţile noastre, trebuie să găsim alt motiv. Nu ştiu, ceva ce ar putea provoca un scandal, deşi o să încercăm să acoperim totul, şi putem cere concedierea lui ca să ne ţinem gurile şi lumea să nu afle.

—Şi...acel motiv, care ar putea fi? întrebă Hoseok, trezindu-se deodată din visare.

—Eu doar am venit cu ideea, am spus, dând din umeri. Nu e ca şi cum pot să mă mişc de aici ca să caut, ştii. Deşi...dacă m-aţi scoate voi pe furiş...

Toţi începură să protesteze, iar Jungkook aproape că se dădu cu capul de perete.

—Omule, ştii doar că nu avem cum. Managerul ne urmăreşte fiecare mişcare, îmi reamintise Jimin, aproape sărind la beregata mea.

Am dat din cap, venindu-mi să fug cu tot cu piciorul meu luxat. Aveau şi ei dreptate. Dacă aş fi dispărut, toată lumea ar fi avut probleme, începând de la personalul spitalului, până la mine însumi.

O tăcere apăsătoare se lăsă asupra noastră, nimeni neştiind ce să mai zică. Am stat câteva minute, strofocându-ne să găsim ceva ce ar fi demn de un scandal, însă, mie cel puţin, nu îmi venea nimic în minte.

Când mi-am deschis gura, pregătit să le zic că îmi era somn şi voiam să fiu lăsat singur, ochii lui Jin sclipiră şi se ridică în picioare, uitându-se arzător la Jungkook.

Jungkook mânca orezul pe care eu îl refuzasem şi, cu gura plină, îi zise lui Jin pe un ton confuz:

—Ce? Ce te uiţi aşa la mine?