Răzbunarea lui Țepeș (Romanian)

Douazeci

Până când am terminat cu actele pentru cazare la Reședința Huet, Max a apărut cu un braț în jurul lui Jesse, care se împleticea pe picioare, dar cel puțin mergea singur. Am luat cheia de la proprietarul somnoros și am fugit în sus pe scări să le arăt drumul spre camera de la mansardă.

În absența unei lumini în plafon, lampa montată pe peretele din spatele patului nu dădea mai multă lumină decât o lampă de lectură, dar trebuia să fie de ajuns. Max și-a trântit încărcătura umană pe unul dintre paturile de o persoană și s-a întors spre mine.

— Stai aici. Mă duc să verific dacă mai sunt și alții în zonă.

A ieșit pe ușă înainte să apuc să protestez. Era jocul lui și, deocamdată, trebuia să mă conformez. Am încuiat ușa, deși furniza prea puțină protecție în cazul unui atac, și l-am examinat pe Jesse. Zăcea pe spate, cu ochii închiși și strângându-se cu mâinile de piept. Sângerarea părea să se fi oprit, iar cum el ca doctor nu făcea nimic, nu-mi rămânea mare lucru de făcut ca să-l ajut.

Amorțită, m-am dus la fereastră și m-am uitat printre draperiile groase, roșii, la timp să văd o siluetă părăsind clădirea și grăbindu-se să traverseze mica piață. Eram singuri cu nimeni în stare să ne vină în ajutor. Când devenisem atât de neajutorată?

Am închis draperiile și m-am așezat pe podea, cu spatele lipit de caloriferul rece. Strângându-mi genunchii la piept, mi-am sprijinit bărbia deasupra. Dacă închideam ochii, m-am temut că aș fi cedat nebuniei și toate amintirile m-ar fi copleșit, dar arsura mușcăturii de pe gât mă menținea în alertă.

Prin ceață, rotițele mi se învârteau încet în cap. Pe cine să sun? Cine s-ar fi ocupat mai bine de situație? Protocolul cerea declararea stării de urgență – închiderea orașului și o curățare completă, dacă mi-aminteam corect. Nu mai avuseserăm una de secole. Cum intraseră vampirii în țară? Mai erau și alții? Și ce știa Radu despre asta? Ce știa Max?

Mușchii mi s-au încordat de-a lungul gâtului, când Jesse s-a rostogolit pe pat și s-a ridicat cu un geamăt. Stătea cu spatele la mine, dar l-am văzut uitându-se la piept și înfiorându-se. Mi-a aruncat o privire peste umăr și am așteptat inevitabilul „Ești bine?" dar întrebarea a întârziat să vină. A părăsit patul fără să se clatine de data asta și s-a dus la baia mică legată de cameră. Am auzit apa curgând în chiuvetă.

Când s-a întors, renunțase la cămașa distrusă și avea doar haina pe el. A adus un pahar cu apă și o cârpă udă, care semăna cu o bucată din cămașă. A îngenunchiat lângă mine și, când s-a mișcat, marginile hainei s-au deschis, lăsând să se vadă prin deschizătură piele netedă pe piept. Nu rămăsese nici măcar o cicatrice.

— Frumos, am spus pe un ton înțepat, ca să nu arăt cât de ușurată mă simțeam că era încă în viață.

— Tot mai doare, s-a strâmbat. Dar va fi mai bine. Durerea de cap, totuși, se va înrăutăți.

— Știi multe despre asta.

— Am lucrat într-o țară prietenoasă cu vampirii ani întregi înainte de a veni aici. Știu cum funcționează. Mi-a pus paharul în mână și a ridicat cârpa. Acum... lasă-mă să văd.

S-a întins să-mi înlăture părul de pe gât, iar eu m-am tras într-o parte.

— E în regulă. Sunt doctor, ai uitat? Rana aia trebuie îngrijită înainte de a sângera până la moarte.

Am așezat paharul pe podea.

— Nu sângerez până la moarte, am spus, dar mi-am înclinat capul ca să-l las să vadă.