Răzbunarea lui Țepeș (Romanian)

Unsprezece

Traficul era aglomerat, când am intrat pe DN7. Părăsirea Bucureștiului ne luase aproape la fel de mult ca drumul până la Pitești. Dacă mi-ar fi reușit, aș fi preferat să-l pun pe Max într-un tren, ca să dureze și mai mult. Deocamdată îl tratam cu tăcere, deși în interior fierbeam de furie.

— Nu poți sta supărată pe mine la nesfârșit, a zis el pe un ton de conversație.

Mi-am strâns brațele mai tare pe piept:

— Nu-mi vine să cred că ai primit aprobare, am spus iritată, privind fix înainte printre cele două scaune din față. Dacă asta nu era înaltă trădare, atunci nu știam ce este. Contrabanda cu sânge și ascunderea unui vampir erau o nimica toată în comparație cu ce făceam acum.

— Ordinul a venit de sus. Max a arătat spre acoperișul mașinii. Deci n-a fost greu. Obținerea permisiunii căpitanului bazei a fost o treabă mult mai complicată. Dar, din moment ce este unul dintre puținele locuri unde nu pot să mă amestec în mulțime, a trebuit să stăm după el.

— Să te amesteci? Ha! Am scos un râset scurt. Niciodată! Te-ar rupe în bucăți.

Eram atât de supărată din cauza situației create încât speram încă să o facă.

— De dragul tău și al tuturor celorlalți, sper că sunt la fel de buni precum pretinzi, a spus Max.

L-am privit cu coada ochiului:

— Pregătiți o invazie?

Când Max nu a răspuns imediat, umerii lui Trotuș și Spânu s-au încordat. Petrecusem destul timp în compania lui Max ca să știu că tăcerea lui putea fi înșelătoare. De asemenea, îmi plăcea să cred că îmi dădeam seama când mințea, cu toate că putea fi o impresie falsă, deoarece încă nu-l prinsesem cu o minciună.

— Invazie s-ar putea să nu fie cuvântul potrivit, a zis în cele din urmă, privind meditativ pe fereastră.

Răspunsul m-a făcut să ridic o sprânceană. Din păcate, gărzile mele deveneau tot mai agitate pe locurile lor, așa că nu am insistat asupra subiectului. Aveam să-i cer mai multe detalii mai târziu. Dar n-am putut să renunț fără să spun:

— Ar trebui să faci un schimb de păreri cu căpitanul Nour. Sunt sigură că i-ar plăcea să audă mai multe despre asta.

— Voi doi nu vă suferiți deloc, nu este așa? Max abia și-a ascuns amuzamentul din voce.

— Am fost cea mai slabă elevă al lui...

— Mă îndoiesc.

— ...și nu uită niciodată să o menționeze, am spus cu un zâmbet amar.

Mai mulți ani se scurseseră de la zilele mele de antrenament, dar el refuza să treacă peste asta. Fusesem eșecul lui personal. Îl deranjase atât de mult lipsa mea de implicare în arta uciderii de vampiri, încât mai mult ca sigur că m-ar fi chemat înapoi pentru un semestru întreg dacă părinții mei n-ar fi fost cine erau.

— Chiar atât de rău?

— Dacă mă gândesc mai bine, pentru Rodica a fost mult mai rău.

Căpitanul Nour nu o tachina niciodată, totuși; mă tachina doar pe mine.

Când am ajuns la marginea orașului, mașina a luat-o la dreapta pe un drum pustiu. Baza de antrenament a Academiei, una dintre multe, se afla chiar în afara Piteștiului, pe o fâșie plană de teren dintre lacuri. Mașina a tras lângă porțile mari, iar cea care ne urma a făcut la fel.