Răzbunarea lui Țepeș (Romanian)

Cinci

Liviu s-a rostogolit de pe mine și s-a întins pe spate, preocupat să-și calmeze respirația. M-am uitat la tavan o vreme înainte de a cerceta lent camera elegantă de hotel pe care o împărțeam de câteva ori pe săptămână într-o zonă retrasă a orașului. Pentru a mia oară, mi-am spus că viața e frumoasă și am închis ochii, copleșită de lene în soarele după-amiezii târzii. Mai aveam o jumătate de oră până când trebuia să ne întoarcem la rutina zilnică a reuniunilor și planurilor de salvare a lumii. Sau, în cazul lui, la a face mai mulți bani.

— Trebuie să te relaxezi, mi-a spus el.

— E doar serviciul. Am oftat, dar am și zâmbit, în mod secret încântată că observase. Nu era doar o distracție de după-amiază, existau sentimente reale care ne legau – probabil mai puternice din partea lui, dar atâta timp cât el era mulțumit de aranjamentul nostru, eram și eu.

— Care serviciu? M-a privit dintr-o parte și un colț al gurii i s-a arcuit în sus, formând un mic rânjet. Cele câteva fire albe ascunse în părul negru i-au sclipit la tâmple în razele de soare ce intrau prin fereastră.

Nu-i puteam spune despre Max. Liviu nu era un descendent al vechilor familii boierești și, prin urmare, nu era membru al Micului Divan, așa că nu puteam discuta cu el probleme legate de vampiri. Nici măcar nu urmase cursurile noastre de apărare de la Academie. Nu-i păsa de vampiri cu excepția cazului în care îi afectau exporturile de cereale. Țara noastră era unul dintre cei mai mari furnizori de cereale din Europa și compania lui Liviu era unul dintre cei mai mari exportatori. Ne păstram locurile de muncă separate și, la fel cum eu nu știam nimic despre afacerea lui, el nu mă putea ajuta cu treaba mea. Nu puteam vorbi despre asta cu el.

— Ambele, am spus și m-am cuibărit lângă el. Idiotul care a aprobat noua sculptură modernă din mijlocul Pieței Libertății ar trebui să fie aruncat în închisoare... sau cel puțin concediat. E o abominație. Și sculptura e oribilă.

— S-ar putea să nu avem vampiri, dar sigur avem corupție la cele mai înalte niveluri, a spus el, cu un zâmbet evident în glas.

El ar fi trebuit să știe. Se confrunta cu corupția și profita de ea în fiecare zi.

— Cineva a fost plătit bani frumoși pentru a se aproba demararea proiectului și amplasarea acolo. Brațul lui Liviu s-a strâns în jurul meu și m-a tras mai aproape ca să-și arate sprijinul.

— Asta nu-i problema mea. Vreau doar să scap de ea, m-am plâns, nereușind să-mi ascund dezamăgirea.

— Atunci spune-le că e un altar pentru vampiri. Ar trebui să meargă, a chicotit el.

M-am uitat urât la el, neapreciind gluma, dar n-am avut timp să răspund. O bătaie în ușă ne-a făcut să ne uităm surprinși unul la altul.

— Sper să nu fie un reporter, am murmurat. Cu starea de spirit în care mă aflam, eram în stare să-i dau pe toți drept hrană lui Max.

— Nu, băieții tăi nu l-ar lăsa să urce, ​​a spus el, coborând din pat. Arăta încă bine pentru un „bătrân" de patruzeci și ceva de ani. La urma urmei, puțin peste un deceniu nu era o diferență de vârstă atât de mare, așa cum insista Ștefan.

Încruntându-mă, m-am ridicat în șezut în pat și am adunat cearșafurile în jurul meu, în timp ce Liviu a îmbrăcat un halat și s-a dus să deschidă ușa. Gata cu siesta noastră de după-amiază. Și începuse atât de bine cu un prânz gustos în restaurantul de la parter și apoi... ei bine... pauza se terminase.

— E pentru tine.

S-a întors în cameră și a dispărut în baie să ne lase un pic de intimitate și să facă duș. Nu era corect, mereu mă spălam prima. Părul meu brunet, lung avea nevoie de o eternitate să se usuce.

Silueta deșirată a lui Trotuș a apărut în cadrul ușii și el a intrat ținând un telefon mobil în mână.

— Îmi pare rău, dar insistă să vorbească cu dumneavoastră, a spus cu toată seriozitatea, pretinzând că nu observă că eram goală sub cearșafurile șifonate.

El era doar cu vreo doi ani mai tânăr ca mine și fusese garda mea personală de peste patru ani. Unul dintre lucrurile care îmi plăceau la el era că nu se lăsa intimidat de puțină piele. Nu era prima dată când ne deranja pe Liviu și pe mine în timpul întâlnirilor noastre. Liviu se obișnuise cu asta și învățase că, dacă se plângea, nu rezolva nimic.

Am întins mâna să iau telefonul. Trotuș s-a retras și a așteptat lângă ușă, coborându-și politicos privirea.

— Ce e? am întrebat, scoțând un oftat.

— Nu răspunzi la telefon, am auzit vocea iritată a lui Max.

— Asta pentru că l-am închis.

Două ore de pace, doar atât îmi dorisem, din care îmi mai rămăseseră încă cincisprezece minute.

— Cum să te contactez dacă telefonul este închis?

— Tocmai asta-i faza. Nu mă contactezi.

— Bine, atunci voi merge direct la poliție. M-am gândit că vrei să afli prima despre asta.

— Poliție? am sărit la gândul că implica autoritățile. Despre ce vorbești? Eram deja pe jumătate jos din pat.

— Cineva a intrat în apartamentul meu, a spus Max.

— Ce? Când?

— Acum o jumătate de oră. Ți-aș fi spus mai devreme, dar telefonul tău...

— Lasă telefonul! E cineva rănit?

Am țopăit în jurul camerei, ținând cearșaful strâns la piept, în timp ce mă chinuiam să-mi adun hainele. Ajunseseră în locurile cele mai neașteptate.

— Adu mașina, am șoptit către Trotuș, întinzându-mă să-mi iau sutienul de pe măsuța de toaletă.

S-a arătat oarecum ușurat, când a fugit pe ușă.

— Nu sunt victime. Nu eram aici.

— Unde erai? am întrebat nedumerită.

N-ar fi trebuit să părăsească apartamentul.

— La piscină. Înotam. Nu am mâncat pe nimeni, așa că nu te mai uita urât.

M-am uitat în oglinda de pe măsuța de toaletă și, da, mă uitam urât. Aveam și fața mai palidă decât de obicei, în timp ce buzele îmi erau presate strâns într-o linie de severă.

— Ce voiau? Au răscolit locul, au luat ceva?

— Da. Seiful este gol.

Un fior mi s-a prelins pe șira spinării. Cineva știe. Intraseră când nu era acolo, evitând o confruntare. Era clar un avertisment.

— Bine... ă... Mi-am masat fruntea cu o mână, în timp ce cu cealaltă îmi țineam hainele.

Unde dispăruse al doilea pantof?

— Trimit o echipă să ia amprente și alte chestii.

— Asta nu este problema mea. Nu mă tem de ei. Problema mea este că mi s-a promis... hrană. Iar acum nu mai este deloc. Deci, dacă nu vrei să transform camerista drăguță de pe etaj într-o gustare, îți sugerez să rezolvi problema. Repede.

Părea serios. La naiba. Erau șase paznici cu el, dar aveam o presimțire că tot reușea să-și pună amenințarea în practică dacă era presat. Asta nu era bine și nici nu era o conversație pe care voiam să o am la telefon.

— Dă-mi o oră. Sunt în partea cealaltă a orașului.

— Mulțumesc, domnișoară Cantacuzino. Mă bucur că ne înțelegem unul pe altul.

Nu eram atât de sigură de asta. Am intrat în baie și m-am strecurat sub duș.

— Îmi pare rău, e o urgență.