Răzbunarea lui Țepeș (Romanian)

Trei

Mașina blindată ne-a dus de la Aeroportul Henri Coandă la Hotelul InterContinental pe Bulevardul Nicolae Bălcescu. Traficul era intens și din cale-afară de zgomotos, ca orice altă zi din București. Eram obișnuită cu asta, dar Max s-a strâmbat când am ieșit din mașina izolată fonic, antiglonț și protejată împotriva oricărui alt tip de agresiune. El era tratat ca un rege, cu tot confortul inclus, cu excepția faptului că nu a fost adus în hotel prin holul din față. Am folosit o intrare laterală.

Liftul părea prea mic pentru zece persoane, dar numai pentru că una dintre ele era Max și, în conformitate cu obiceiurile noastre, el nu trecea drept persoană. Era o atrocitate pe care trebuia să o distrugem și aveam să o facem la timpul potrivit. Pentru moment, ne-am oprit la etajul paisprezece, unde unul dintre panduri a descuiat o ușă. Doi dintre ei au mers mai departe să verifice dacă locul era sigur și, odată ce ni s-a făcut semn să-i urmăm, ne-am continuat drumul spre destinație.

— Asta e... camera de zi... dormitor... baie... balcon..., i-am spus în timp ce m-am plimbat prin apartament, arătându-i facilitățile. Și aici e – am deschis seiful din perete, scoțând la vedere un recipient mic de răcire plin de pungi cu sânge – micul dejun, prânzul și cina. Vei primi livrări regulate, așa că te rog să nu ataci camerista.

Max a avut decența să zâmbească, chiar dacă niciunuia dintre noi nu i se părea amuzant.

— Okay. Mi-am schimbat poșeta dintr-o mână în cealaltă. Asta e zona ta sigură. La nevoie, poți să ieși din apartament și să te plimbi prin hotel, cu toate că nu-ți recomand, chiar însoțit de gărzile tale. În niciun caz să nu părăsești clădirea. Dacă o faci, atunci eu nu-ți pot garanta siguranța. Vei fi la mila oricui ajunge la tine mai întâi. Și nu va fi nicio milă. Am sperat că am insistat destul. Înțelegi?

— Perfect, a fost el de acord, dar nu exista nicio garanție că urma să mă asculte.

O parte din mine a sperat că n-o va face.

— Bine, m-am răsucit, pregătită să plec.

— Ce? Mă părăsești deja? a întrebat el, văzându-mă că mă îndreptam spre ieșire.

I-am zâmbit peste umăr:

— Oricât de distractiv ar fi să fac pe dădaca pentru tine, asta nu plătește facturile.

— Mă îndoiesc că cineva ca tine își face griji pentru facturi, a spus el.

Adevărat. Ca descendentă al uneia dintre cele mai vechi familii boierești și membră a Micului Divan, nu aveam de ce să-mi fac griji pentru asta. Totuși, declarația lui m-a făcut să simt nevoia să adaug:

— Am un loc de muncă să știi. Și, datorită lui, pierdusem o întreagă dimineață de întâlniri la sediul Comisiei de Restaurare a Monumentelor.

— Deci vei fi ocupată în cele mai multe zile. Max a dat gânditor din cap. O să mor de plictiseală.

— Nu-ți fă griji. Sunt la distanță de doar un telefon. Am râs la mutra lungă pe care a făcut-o. În plus, o să ne revedem în curând. Se ține o recepție la Ambasada SUA în seara asta și suntem invitați.

Max s-a încruntat puțin la această afirmație.

— Credeam că prezența mea aici trebuie să fie un secret.

— Președintele te-a dat în grija mea. Pot să fac ce vreau cu tine, i-am spus.

Și chiar dacă intenționam să-mi îndeplinesc sarcina și să-l țin în viață bine sănătos, toată ființa mea se revolta împotriva faptului că adusesem un nenorocit de vampir în țară, pentru prima dată în peste cinci secole.

— Prietenii tăi or să vrea să se asigure că nu te-am măcelărit deja, mi-am dat ochii peste cap, râzând în gând la ideea asta. Deci mergem. Sper că ți-ai adus un smoching.