Răzbunarea lui Țepeș (Romanian)

Sase

Am dat mai multe telefoane în timpul călătoriei cu mașina către Spitalul Universitar de Urgență de pe Bulevardul Independenței. Aveam noroc că nu trebuia să conduc. Era, totuși, un lucru care nu se putea rezolva prin telefon. Cineva trebuia să se ocupe de problemă în persoană: mers și luat sângele. Și acea persoană eram eu.

Am urcat până la etajul al treilea al spitalului și am abordat primul halat alb ieșit în cale:

— Scuzați-mă, îl caut pe doctorul Sofronie. Puteți să-mi spuneți unde îl găsesc?

Bărbatul s-a întors și ochii de culoare albastru închis m-au privit de sub un breton blond. Un zâmbet a început să i se formeze pe buze, apoi a înghețat când i-a picat fisa.

— Domnișoara Liana Cantacuzino? a întrebat el cu un accent pronunțat.

— Da, am trecut imediat pe engleză, neavând timp sau răbdare să descâlcesc româna lui. Am întâlnire cu doctorul Sofronie.

— Sunt doctorul Carver, a spus el. Doctorul Sofronie a trebuit să intre în operație, dar a lăsat ceva pentru dumneavoastră.

Engleza lui era perfectă și am detectat un accent de Oxford. Dacă studiase acolo, îl ratasem cu numai câțiva ani, deoarece nu arăta cu mult mai în vârstă decât mine. Mi l-aș fi amintit, arăta chiar atât de bine. De ce se uita așa la mine, n-aveam nicio idee.

— Îmi pare rău, și-a cerut scuze, redevenind alert. Puteți să-mi arătați un act de identitate, vă rog? V-am văzut doar la televizor și mi s-a spus ca este foarte important să nu-l dau la nimeni altcineva.

Iritată că pierdem timpul – eram deja în întârziere din cauza unui blocaj pe Aviatorilor și apoi a discuției cu gardienii spitalului ca să mă lase să intru – am pescuit cartea de identitate din poșetă și i-am arătat-o. Mulțumit?

Doctorul Carver a dat din cap și mi-a înapoiat cartea de identitate, maxilarul lui arătând mai încordat decât fusese cu câteva secunde mai înainte:

— În regulă. Vă rog să mă urmați la mine în birou.

L-am urmat, puțin surprinsă de răcirea bruscă a atitudini lui. În mod normal, nu mă așteptam ca oamenii să facă temenele în fața mea, dar puțină curtoazie n-ar fi stricat. Alergam contra cronometru și aș fi apreciat un sprijin cât de mic. Desigur, din moment ce el nu știa de urgența mea, nu primeam niciunul. L-am privit cu prudență, în timp ce închidea ușa în urma noastră și o încuia, lăsându-mi gărzile afară. Abia avusesem timp să le semnalez să aștepte.

Doctorul Carver a mers direct la un dulap de lângă fereastră și a scos un mic recipient de răcire. Era mai mic decât cel din seif, dar îi ajungea lui Max pentru câteva zile. Mai târziu, puteam obține mai mult.

— Aveți o sacoșă? a întrebat doctorul Carver și, din nou, tonul lui mi-a provocat aceeași senzație de neliniștite ca privirea lui nemulțumită.

— Da.

Am coborât geanta de pe umăr și am ținut-o deschisă, pentru ca el să pună înăuntru răcitorul. Abia încăpea, dar nu era greu și era mai bine așa decât să fiu văzută plecând cu un pachet în plus.

— Știi despre ce e vorba? am întrebat, deoarece răcitorul era încuiat.

— Nu. Și nu vreau să știu, a spus, evitând să mă privească în ochi.

A tras fermoarul genții și i-a dat drumul. Am stat acolo privindu-l, în așteptarea unei explicații.

Când nu m-am grăbit să părăsesc biroul, a clătinat din cap și și-a băgat mâinile în buzunare:

— Uite ce e, citesc presa. Mă uit la știri. Știu cine ești. A făcut o pauză. Când un membru al Micului Divan face contrabandă cu mai multe pungi de sânge din spital, poate însemna un singur lucru.

Nu era nevoie să spună care. Acuzația era clară. Ascundeam un vampir. Partea cea mai proastă era că era adevărat.

— M-am mutat în această țară ca să fiu departe de ei. Am avut noroc că aveam diploma și specializarea necesară când s-a eliberat postul, altfel nu mi s-ar fi aprobat niciodată transferul. Dar dacă schimbați regulile, unde altundeva să mă duc? În Noua Zeelanda? a râs amar.

M-a impresionat curajul lui de a-mi arunca în față adevărul. Nu mulți oameni o făceau. Și avea dreptate cu privire la Noua Zeelandă. Din anumite motive, vampirilor nu le plăcea acolo, dar tot erau vampiri. Și un vampir era deja un vampir prea mult. România era singura țară fără vampiri din întreaga lume și trebuia să rămână așa.

— Atunci roagă-te să n-o dau în bară, am murmurat și am făcut semn spre ușă.

A descuiat-o și am plecat, simțindu-mă ca un criminal care transportă o bombă lichidă.