Răzbunarea lui Țepeș (Romanian)

Opt

Comisia de Restaurare a Monumentelor era în plină ședință. Așezat la capătul opus al mesei, Floraru explica de ce Biserica Sfânta Maria din cartierul Dorobanți nu putea fi transferată într-un loc mai bun pentru a permite extinderea bulevardului. Vorbea de vreo douăzeci de minute, repetând aceleași lucruri, iar eu mă plictiseam. Mâzgăleam pe un carnețel, trasând modele florale cu spini și, uneori, colți. Din fericire, colegii mei știau că gândeam mai bine când desenam, așa că nimeni nu mă băga în seamă.

Atenția mi-a fost distrasă de vibrațiile telefonului mobil, așezat pe un teanc de dosare pe care trebuia încă să le studiem. M-am uitat la ecran și am dezbătut dacă să răspund sau nu, dar apelantul insista. Eticheta V ascundea identitatea lui Max, iar Max nu suna în mod normal, dacă nu avea un motiv serios. Amintindu-mi incidentul cu pungile de sânge lipsă de săptămâna trecută, am înșfăcat telefonul de pe masă și m-am ridicat:

— Îmi pare rău, trebuie să răspund, am murmurat, în timp ce părăseam pe tăcute sala de conferințe.

Coridorul era gol, cu puțini oameni în trecere ocazional, așa că m-am oprit într-un loc însorit de pe podea, lângă o fereastră, și am dus telefonul la ureche.

— Da? am întrebat, temându-mă de motivul din spatele apelului.

— Mă plictisesc.

Am clipit și m-am uitat pe fereastră, întrebându-mă în ce univers pervers primeam telefoane de la vampiri plictisiți.

— Scuze? Mi s-a părut c-ai zis că te plictisești.

— Corect.

— Și ce legătură are asta cu mine? Te rog să-mi explici.

M-am sprijinit cu umărul de perete, pregătită pentru o discuție îndelungată.

— Bucuros. Vezi tu, când ești ca mine, plictiseala este uneori mai rea ca foamea. Foamea poate fi ușor potolită. Să-mi țin de urât totuși... nu prea. Și accesul limitat la apartamentul ăsta mic nu mă ajută deloc.

— Nu e mic, e cel mai mare pe care-l aveau, am protestat.

— Chiar și așa... există o limită până la care se poate naviga pe internet aflat sub strictă supraveghere sau cât de multe programe TV proaste se pot viziona într-o limbă pe care nu o înțelegi. Ca să știi și tu, pragul meu de toleranță este foarte scăzut.

— E bine de știut, dar uite soluția: învață o limbă străină. Asta ar trebui să te țină ocupat.

— Vorbesc deja fluent peste o duzină de limbi, dintre care patru nu mai sunt folosite. Cred că este destulă educație pentru mine. Vreau să mă distrez.

— Sună la o linie erotică, am zis.

Vampirii erau încă oamenii când venea vorba de sex, mai mult sau mai puțin, și dacă asta rezolva problema, eram dispusă ca Micul Divan să acopere cheltuielile. A trebuit să-mi înăbuș un chicotit, când m-am gândit la asta.

— Interesantă sugestie, dar când ai trăit atât de mult ca mine, nu este nimic ce n-am văzut până acum.

Am oftat și mi-am plimbat degetele pe suprafața geamului. O briză ușoară se juca printre frunzele copacului plantat într-un pătrat de iarbă din fața ferestrei.

— Bine. Ce vrei?

— Vreau să mă scoți la plimbare, a spus Max. M-am săturat să mă holbez la Casa Poporului de aici de sus. Vreau să o văd de aproape.

— Nu, nu. E oribi... Stai, cum adică să te holbezi la ea? Nu poți vedea Casa Poporului de la ferestrele tale. Se deschideau în direcția opusă. În ciuda aerului cald de după-amiază, un fior rece mi-a trecut pe șira spinării. Unde ești?

— Pe acoperiș, a spus Max senin, ca și cum ar fi fost locul cel mai normal în care să se afle la ora aceea sau la orice altă oră.

— Cum ai ajuns acolo? am întrebat nedumerită și m-am întrebat ce făceau paznicii lui.

— Gărzile tale m-au adus aici.

Mi-am masat fruntea, complet pierdută:

— Nu înțeleg.

— Am fost destul de rezonabil. Poți să-i întrebi. Le-am dat de ales între a mă duce la bar pentru ceva conversație, deoarece ei refuză să vorbească cu mine, și acoperiș ca să mă bucur de priveliște. S-au repezit la a doua opțiune. M-am gândit că ar prefera aerul condiționat de la parter, dar nu, par să aibă impresia că nu pot face niciun rău aici... altul decât poate să sar. S-a oprit. Între noi doi, cred că le-ar plăcea asta.

Și mie mi-ar fi plăcut. Ar fi rezolvat o mulțime de probleme.

Max a profitat de tăcerea mea ca să spună:

— Deci ne vedem jos?

A fost prima dată când am sesizat o urmă de emoție în glasul lui.

— Uite ce e, m-ai scos dintr-o ședință, am spus. S-ar putea să dureze până mă eliberez.

— Nu, nu, nu poți să-mi dai speranțe și apoi să-ți iei cuvântul înapoi. Dacă o faci, va trebui să mă consolez cu o cameristă, iar cea de serviciu acum este aproape la fel de bătrână ca mine și urâtă ca dracul.

— Din nou șantaj cu camerista? Serios? Am arcuit o sprânceană, fără să mușc momeala.

— Nu e șantaj. E... terapie.

Mi-am mușcat buza ca să nu râd cu voce tare. N-ar fi trebuit să mi se pară amuzant, dar era.

— Te rog? Vocea lui Max deveni serioasă și rugătoare în același timp. Înnebunesc aici. Mai am puțin și mă urc pe pereți. Și sunt pe un nenorocit de acoperiș!

— Bine, bine, o să văd ce pot face. Voi fi acolo în... M-am uitat la ceas, încercând să estimez de cât timp aveam nevoie ca să ies din ședința plictisitoare și să mă strecor prin aglomerația de după-amiază din stradă.

— O oră, știu. Trafic idiot, a mormăit. Te aștept... cu un trandafir în dinți.

— Dacă faci asta, să știi că îți fac felul. Ai grijă ce faci, da?

— O să am. Dar grăbește-te...

— Mă grăbesc, a venit răspunsul automat însoțit de un oftat.