Răzbunarea lui Țepeș (Romanian)

Nouasprezece

După ce am trecut de Turnul Porții, un edificiu vechi din perioada în care Sibiul fusese un oraș fortificat, strada a devenit mai îngustă și mai înclinată, uneori fiind întreruptă de scări: Pasajul scărilor. Înconjurați de ziduri roșcate atât de aproape de jur împrejur și cu arcade din cărămidă deasupra, era o priveliște impresionantă în timpul zilei, dar avea tendința să provoace o senzație de claustrofobie pe timp de noapte.

— N-o să ne rătăcim? a întrebat Jesse.

— Nu.

Mai fusesem în oraș de mai multe ori. Mă încredeam în abilitățile mele de orientare și, dacă totul eșua, ne puteam oricând îndrepta spre vest în direcția râului. Știam să-mi găsesc drumul de acolo.

Pierdută în gânduri, n-am acordat prea multă atenție grupului de oameni care veneau de după colț. Prezența lor o înregistrasem – patru bărbați, mergând cu capul plecat și râzând încet după ceea ce părea o seară petrecută la băut în Butoiul de Aur. Totuși, mi-au atras atenția când Jesse a pășit protector mai aproape de mine. Gestul i-a amuzat și au chicotit.

Au schimbat câteva șoapte, apoi unul dintre bărbați și-a îndreptat spatele și s-a uitat în sus. Ochii i-au strălucit, reflectând lumina puțină din pasaj.

— Știu că abia am mâncat... dar asta va fi distractiv, a zis, iar cel de lângă el a mârâit de acord.

Dintr-o dată, patru perechi de ochi strălucitori s-au uitat la noi ca niște prădători.

— Bine, dar fă-o repede, înainte să vină poliția, a spus al treilea.

În acel moment, Jesse a avut proasta idee să treacă în fața mea. Înainte de a putea termina mișcarea, unul dintre vampiri l-a înșfăcat și l-a izbit de perete, țintuindu-l acolo.

Țipătul meu a străpuns noaptea:

— Nu!

— Ușurel, frumoaso... nu vrei să sufere mai mult decât trebuie, nu-i așa? Vampirul care vorbise primul mi-a suflat în față. Ce-avem noi aici? Ochii lui s-au uitat îndeaproape la mine, dar nu m-am clintit. Nu încă.

La doi pași de noi, cămașa lui Jesse a fost ruptă și gheare ascuțite i-au sfâșiat pieptul.

— Lasă-mi și mie! a strigat cineva.

— Te rog... nu mă răni, am scâncit, ochii sărindu-mi înainte și înapoi de la Jesse la agresorul meu.

— Nu, frumoaso... va fi ca un vis, a promis și a deschis gura, apropiind-o de gâtul meu.

Colții mi-au străpuns pielea ca niște cuie de fier încinse în foc. Otrava care îi moleșea pe alții, m-a făcut să vreau să țip de-adevăratelea. Am rezistat impulsului de a mă zbate, deși durea chiar mai rău decât îmi aminteam – ultima dată când fusesem mușcată, avusesem avantajul de a fi în stare de ebrietate – și m-am întins încet spre țepușa legată de antebraț.

— Ce nai...? S-a tras înapoi cu o grimasă, sângele scurgându-i-se pe bărbie, și m-a privit surprins.

Surpriza lui a crescut, când vârful țepușei i-a găsit inima. Propria mea otravă a fost lansată, coagulându-se instantaneu în interiorul cavităților inimii și blocând fluxul sanguin. Vampirul a înghițit aer, a făcut un pas înapoi – inima i-a mai bătut de exact două ori – și s-a prăbușit pe caldarâm.

— Hei... Cel care stătea în spatele lui s-a întins înainte, dar n-a apucat să mă atingă.

O umbră întunecată a explodat în mijlocul nostru. Cu o mișcare rapidă, i-a smuls capul pe umeri vampirului și s-a întors spre ceilalți doi, care erau ocupați cu Jesse. Chiar distrași de sânge, i-au simțit prezența și au eliberat victima. Jesse s-au prăbușit la baza peretelui și a rămas nemișcat acolo.

— Nu..., am șoptit.

S-a terminat mai repede decât începuse. Am clipit, iar când am deschis din nou ochii, membrele erau împrăștiate peste tot. Numai salvatorul meu și cu mine rămăseserăm în picioare. S-a întors și l-am recunoscut pe Max.

— Sunt bine! i-am spus, când s-a îndreptat spre mine, și am apăsat o mână pe laterala gâtului ca să opresc sângerarea și să nu-l ispitească. Ajută-l! Am arătat insistent spre Jesse.

Max a dat din cap și a îngenunchiat lângă omul căzut.

— E încă în viață, a zis după ce i-a verificat pulsul. Și-a mușcat încheietura mâinii și a lăsat sângele să picurare peste carnea sfâșiată care era acum pieptul lui Jesse.

În câteva secunde, primul geamăt a răsunat în noapte.

A avut nevoie de mai mult timp să-și revină, dar își venea încet în fire.

— Este o pensiune în piață, a spus Max, arătând în direcția din care veniseră vampirii. Du-te și ia o cameră. Îl aduc eu. Trebuie să vorbim.

L-a ridicat pe Jesse în șezut.

Am ezitat, dar avea dreptate. Trebuia să vorbim. Și nimeni n-avea să-i închirieze vreodată o cameră după ce vedea sângele de pe mâinile lui Max și pieptul cămășii lui Jesse. Așa că am plecat, punându-mi încrederea într-un vampir.