De ce mă întorc mereu la tine ?

-//-

Am coborât din mașină și am pășit spre porțile înalte din bare de metal, frumos decorate, ale parcului.
Primul lucru care mi-a atras privirea a fost denumirea parcului de distracții. Fiecare literă era înconjurată de trei rânduri de beculețe: galbene, roz și verzi. La început mi s-a părut că arată chiar drăguț, însă cu cât ne apropiam mai mult, cu atât începea să fie mai puțin plăcut ochiului.

Ajunși în sfârșit la intrarea principală, ce să vezi? Trebuia să asteptăm la rând pentru a putea cumpăra bilete.

Alte zece minute au trecut, dar noi nu mai înaintam. Începusem să îmi pierd deja răbdarea și orice fărâmă de dorință, fie ea cât de mică, de a mă afla în locul ăsta. M-am întors spre Alex și i-am spus:

-Merg să văd ce se întâmplă cu tipa de la bilete, poate i s-a făcut rău.

-Ce? Lola,iubito, ce vrei sa faci?

Prea târziu, dragule, prea târziu, căci deja simțeam cum mi se ridică tensiunea la cap.

-Scuze! Îmi dai voie? Mersi! Pardon!

Și astfel, cu privirea țintită glonț spre cabina de bilete, m-am lăsat ghidată de pașii greoi, prin mulțimea de oameni, care la fel ca și mine, probabil, își pierduseră de mult răbdarea.
Cu chiu, cu vai, am ajuns în primul rând.
De îndată ce am realizat care era defapt problema, privirea mi s-a întunecat.

Nu am mai auzit mormăielile celor din spatele meu iar tensiunea pe care am simtit-o mai devreme, vă amintiți de ea? Ei bine, tensiunea aia, stă să dea pe dinafară și cred că o să explodez în 3..2..1.. ACUM!

-Scuză-mă! Mai suntem și alți doritori de bilete care asteaptă la coadă!
- ...
Nimic.
-Domnule, dacă v-ați luat biletul, am vrea și noi să facem la fel!
- ...
Nimic din nou.

În spatele meu, oamenii mă încurajau și felicitau pentru că eram singura care a luat inițiativa, însă la ce erau bune ovaționările, când nervii mei erau întinși la maxim și curând, oh, foarte curând, aveau să cedeze.
Nu am mai încercat și a treia oară să îi vorbesc. L-am apuat de braț cu o forță de care nici nu știam că sunt capabilă și l-am întors într-o fracțiune de secundă cu fața spre mine.
Vânzătoarea de la bilete a tresărit în urma gestului meu total neașteptat și nu știa ce să facă mai întâi: să cheme paza sau să leșine.

Sângele îmi fierbea în vene. Tâmplele îmi zvâcneau. Inima îmi bubuia în piept, gata să sară afară. Mintea îmi era întunecată și pur și simplu nu mă mai gândeam decât la nemernicul care statea în fața mea și râdea pe sub mustăți.
Cuvintele mi-au ieșit printre dinți ca niște fiare sălbatice însetate de sânge proaspăt, cărora tocmai le-ai aruncat o bucată de carne.

- Îți bați joc de noi, omule? Nu vezi că mai sunt și alții care așteaptă la rând? Scrie cumva aici Agentie Matrimonială? Nu? Atunci cară-te!

Zicând astea, l-am împins cât colo pe nemernicul arogant, însă chiar atunci , trimis parcă de o mână cerească, am auzit vocea lui Alex strigându-mă și am simțit cum toți mușchii mi se relaxează.Vederea revenea și ea treptat, iar zgomotul produs de carusele și mormăielile oamenilor m-au readus cu picioarele pe pământ.
Alex a ajuns în dreptul meu și s-a asigurat imediat daca sunt bine sau dacă nemernicul s-a atins de mine.

-Nu a avut timp, spun eu schițând un zâmbet, l-am pus eu la punct!
-Cred și eu, râse el.

M-am uitat în jur, adrenalina nepărăsindu-mi încă corpul, aveam chef de o nouă repriză.

-Unde e nemernicul ăla?
-Aici sunt!

Mi-am mutat privirea spre locul de unde a vorbit.
Nu. Cum era posibil? Doar nu am... Nu. N-are cum. Am închis ochii și am pufnit în râs. Când aveam să-i deschid Alex avea să îmi spună că totul a fost o glumă proastă și că nu m-am luat de...

-Parker?!

Nu, nu a funcționat! El e tot acolo! De ce nu a funcționat?

-Chiar el.

Zâmbetul ăla arogant i-a apărut din nou pe chip. Ah, cât îl detest!

-Vă cunoașteți? Întrebă Alexander, nedumerirea citindu-i-se atât în glas cât și pe chipul minunat.
-Da, spuse Parker.
-Din păcate. M-am trezit și eu zicând.
-Binee. Eu merg sa iau biletele, așteptă-mă aici, Lola, nu vreau să mai faci vreo prostie.
-Dar, vin cu tine, nu mă lăsa aici!
-Crede-mă iubito, dacă vrei sa mai intrăm, e mai bine să rămâi aici, spuse râzând.
-Dar, dar, da..

Se aplecă să mă sărute, apoi plecă la capătul șirului.

-Ai ceva forță, ai tras de fiare în ultima vreme, huh? Se auzi vocea lui Parker.
-N-ai văzut nimic încă. Spun și eu întorcându-mă spre el gata de harță.

Colțurile gurii îi erau ridicate într-un zâmbet larg, de un alb orbitor, ce forma un contrast atât de exotic cu pielea lui ciocolatie.

De ce râde?! Se presulune că ar trebui să fie nervos pentru cele întâmplate, ce e în neregulă cu el?

Parker se apropia neliniștitor de mult, ochii îi sclipeau de amuzament, dar era oarecum serios.

-Probabil te întrebi ce găsesc atât de amuzant în toată situația asta.
-Oh, mai nou citești și gânduri?
-Mereu am avut chestia asta, știi?
-Despre ce vorbești?

Oh, haideee Lola! Știi foarte bine despre ce vorbește.

-Știi prea bine la ce mă refer.

Din nou... Mi-am întors privirea căutându-l pe Alex, însă defapt, îmi doream ca acea coadă să nu se mai termine.

-De ce eviți să mă privești în ochi? Acum câteva minute erai în stare să mă arunci de la tejghea, doar ca să nu mai vorbesc cu domnișoara, zise și îmi arătă cu capul direcția în care se
afla tipa respectivă.

Poftim? Cum îndrăznește?

Simțeam cum sângele începe să clocotească din nou, mâinile să îmi tremure de nervi iar ochii, aveam impresia că îi atinge pe ai lui, cred că atât de ieșiți din orbite erau de uimire.