Secret √

36. "Mama..."

•Adrien storyline•

Merg incet spre casa. Din cauza intregii harababuri cu Cronometrarul, Nathalie nu a putut sa ma gaseasca, asa ca am profitat si am ales sa merg pe jos. Telefonul imi suna, Nathalie ma suna defapt, ignor apelul si-mi continui drumul vesel.

-Nu ai de gand sa-i raspunzi? *m-a intrebat Plagg mancand branza*

-Azi nu. *am spus calm*

-Esti super relaxat pustiu, ce-i cu tine? Nu te temi de femeia aia paun de care mi-ai spus?

-Nu chiar. Parea a fi o persoana buna. Totusi ma neliniste ceva.

-S-auzim.

-Era cam degajata si-mi vorbea de parca m-ar cunoaste si pe mine mine.

-Visezi prea mult.

-Sper ca da.

Pierzand notiunea timpului am ajuns in fata casei mele. Am intrat in casa nepasator, am anuntat ca am ajuns si am pornit spre camera mea dupa o micuta ciondaneala cu Nathalie care nu-mi parea suparata, ci mai mult uluita si foarte fericita.

Am apasat pe manerul usii, dar o mana rece si mare s-a tolanit pe umarul meu micut. M-am intors imediat si am dat de tata care ma privea indignat.

-Fiule, ce o sa vezi acolo probabil te va soca. Sa nu ne porti pica niciunuia, bine?

M-am uitat la eo ca vitelul la poarta noua.

-De ce? Ce o sa vad acolo?

-Asculta, uneori viata e formata din iluzii prostesti, de non-sensuri. In spatele acelei usi vei intalni cel mai mare non-sens din lume, un micut detaliu care-ti va intoarce lumea peste cap.

-Tata, nu inteleg. Spune-o odata si gata.

-Doar deschide usa.

Niciodata nu mi-a mai vorbit asa. Apas pe maner cu o oarecare teama de necunoscut si o imping cu ochii intredeschisi. In patul meu, invelita cu o patura, sta cu spatele dormind o femeie cu parul blond. Nu poate sa fie ea... mama...

M-am uitat la tata si el tot ce a facut a fost sa zambeasca si sa ma imbranceasca sa merg la pat.

Am facut pasi tip-til si am ajuns langa pat. Nu-i puteam vedea fata. Am dat ocol patului si am privit-o. Chipul acesta angelic il cunosc mai bine decat orice altceva.

Nu am mai plans de mult, dar lucrurl asta m-a facut sa vars suvoaie de lacrimi.

-Mama... *am soptit printre lacrimi*

Am sarutat-o pe frunte si apoi m-am indepartat de langa pat. Tata s-a uitat la mine victorios si m-a tras in bucatarie.

-Trebuie sa o lasam sa se odihneasca. *mi-a spus foarte incet pe hol* Avem ceva de discutat.

Pana in bucatarie am realizat ceva: tata s-a schimbat cu prezenta acestei enigme. Ne-am asezat pe cate un scaun unul in fata celuilalt. Il prriveam confuz in timp ce el parea sa-si caute cuvintele.

-Poti sa-mi explici azi? *l-am intrebat rautacios*

-Ea e mama ta.

-Stiu. Dar ce cauta aici? Nu a murit? Cum e asa ceva posibil? M-ati mintit atat timp? Unde a fost ea pana acum?

-Iti voi raspunde la toate intrebarile cand se va trezi. Dar iti voi zice doar un lucru ca sa nu crezi ca e vreo fantoma sau vreun zombie.

-Da...?

-Nu te-ai intrebat vreodata de ce nu ai venit la inmormantarea ei?

-Am crezut ca nu ati vrut sa ma socheze sau ceva in genul.