Dangerous Love II. The Game

Unul (Partea a II-a)

 M-am întors înapoi în cameră, escortat de un singur gardian. De Da-domnişoară-Katherine. Nu mă simţeam deloc bine după ce îmi luasem adio de la Carter. Sunt mari şanse să fi fost ultima dată când îl mai văd, dar nu am timp de pierdut jelind, am un război serios de purtat. El a făcut tot ce se putea face, acum a ieşit din scenă şi ne-a lăsat să luptăm. Şi în afară de asta, sigur Katherine înnebuneşte în momentul acesta, aşa că m-am grăbit pe hol să ajung cât mai repede la ea.

Exact aşa cum mă aşteptam, se repezi în braţele mele imediat ce uşa a fost deschisă. Am început să râd şi am ridicat-o mai bine, ca să pot să intru cu ea şi să închid uşa, care a fost încuiată imediat în urma noastră.

- Oh, Doamne, credeam că o să îmi pierd minţile. Eşti bine? Ce ţi-au făcut? Îşi încolăcise picioarele în jurul taliei mele şi îmi prinsese obrajii în palme, analizându-mi faţa cu nişte ochi speriaţi şi roşi. Voiam să râd din nou, dar m-am oprit când mi-am dat seama că plânsese. Am mers spre un fotoliu pe care m-am aşezat şi am strâns-o în poala mea.

- Sunt bine, iubito, linişteşte-te. Ea nu îmi băgă afirmaţia în seamă şi căută să descopere singură. Îmi ţinu obrajii între palme şi îmi suci capul în toate părţile, apoi coborî mai jos, pipăindu-mi umerii şi braţele, apoi trunchiul. Mi-am mascat zâmbetul în spatele buzelor strânse şi am lăsat-o să îşi facă de cap până se asigura că sunt bine. Când îi fu clar că nu urmează să mă dezintegrez, trase o gură mare de aer şi am simţind-o detensionându-se în poala mea.

- Gata? Mi-au ieşit bine analizele? am glumit cu ea, zâmbindu-i, şi se încruntă la mine înainte să mă lovească în umăr.

- Nu mai glumi cu asta. Am înnebunit aici, dacă mai aşteptam puţin, treceam prin uşa aia. Ce ţi-au făcut de ţi-ai revenit aşa de greu?

Mi-am trecut limba peste buze, simţindu-mă vinovat. Trebuia să o asigur mai întâi pe ea că sunt bine, apoi să merg să vorbesc cu Carter. Nu glumea, pe faţa ei se citea încă teroarea prin care trecuse. Parcă se albise şi i se trăseseră obrajii, avea părul ciufulit, probabil pentru că trăsese de el.

- Nu a durat atât de mult, iubito, îmi pare rău. După ce mi-am revenit, am rămas să mai discut cu Carter. Acum a plecat.

Ochii ei se măriră şi se trase înapoi ca să mă vadă mai bine.

- Adică eu mi-am pierdut minţile aici, am ţipat la pereţi şi am izbit în uşa aia până am făcut vânătăi şi tu discutai bine mersi cu Carter? Nu mă lăsă să răspund, se ridică din poala mea şi mârâi de frustrare. M-am ridicat imediat după ea.

- Nu ţi-au explicat cum stă treaba cu costumul? Durerea e crucială la început, dar trece repede după ce îmi revin din amorţeală.

- Ba da, mi-au spus, dar în două ore stând aici şi neştiind nimic de tine mi-au trecut prin minte toate nenorocirile posibile. Îşi trecu mâna prin păr şi oftă adânc, apoi se aşeză pe pat, parcă obosită. Doamne, trebuie să încetez să îi mai creez atâta stres, sau nu o să mai rămână nimic din ea. Aşa cum se aşeză pe pat şi îşi strânse genunchii în braţe, părea un copil mic şi pierdut. M-am aplecat în genunchi în faţa ei.

- Îmi pare rău, iubito. Îşi ridică capul şi mă privi încruntată, deloc ca un copil mic şi pierdut. Cel puţin temperamentul îi rămăsese intact, doar ăsta mai era de ea. Mult mai al dracului ca la început. Asta m-a făcut să rânjesc.

- De ce rânjeşti? Se încruntă din nou.

- Mă gândesc că încruntătura asta arţăgoasă e singura care a mai rămas intactă la tine. Slavă Domnului că asta nu slăbeşte din cauza subnutriţiei. De data asta adăugă şi nişte ochi îngustaţi periculos la încruntătura aia, ceea ce îmi aduse mie un junghi dureros în pantaloni.