Eşti fenomenală! (Finalizată)

20

-Aveți nevoie de ajutor? ne întreabă mama bagand capul pe usa?

Suntem in priză, strângând si adunând toate cele necasare mutarii mele in noua casa, așa ca auzind-o ma opresc si ma întorc catre ea.

Nu vreau sa o las sa ne ajute, nu de alta dar n-am de gand sa o vad bocind ca-i pleaca fata de acasa. Anda cel putin este mai cerebrală si mai putin sentimentală.

-Nu mama, ne descurcam! Oricum nu am de gand sa-mi iau toate hainele din prima, ii raspund zambind.

-Bine, ma chemati daca aveti nevoie de ceva, ne striga inchizand usa dormitorului.

Anda imi triaza hainele in timp ce eu imi adun cartile si le indes intr-o cutie.

-Asta unde merge? intreaba aratandu-mi o fustita scurta din blugi pe care n-am mai imbracat-odin liceu. Nici nu sunt sigura ca-mi mai vine.

-Las-o in dulap, nu o iau cu mine.

-Nu inteleg de ce nu-ti iei toate toalele!

Am de gand sa-mi iau doar hainele pe care sunt sigură că le imbrac si nimic in plus. Vreau totodata sa-mi iau doar imbracamintea de primavara-vara, urmând ca cele pentru sezonul friguros sa le las in continuare in casa a lor mei. Nu-i de mirare ca acest lucru o nelamureste pe Anda.

-Pentru ca nu vreau sa car, ce n-ai inteles? ii raspund amuzată.

-Mi se pare mai degraba un semn de nesiguranta.

-Nesiguranta... ca ce? o intreb tresarind.

-Ca nu e definitiv... in fine nu ma baga in seama, imi zice.

Exact asta aleg sa fac. Nu voi incepe sa-mi fac scenarii legate de ceea ce mi-a spus. Nu e ca si cand as cobi ca relatia mea cu Bogdan nu va merge, daca eu nu-mi car toate hainele in noua casa. Nu? Asta este o tampenie.

Nu stiu cat e ceasul dar am terminat in sfarsit cu bagajele. Ma declar multumita si chiar zambesc.

-Trebuie sa plec! S-a intunecat si sunt fara masina, imi zice Anda in timp ce inchide fermoarul de la ultimul geamantan la care mesterise.

-Bineeee, multumesc frumos pentru ajutor, ii zic apropiindu-ma de ea si imbratisand-o cu caldura. Cat e ceasul? intreb inainte de a-mi da lacrimile.

-Nu stiu, imi raspunde ea, stergandu-si ochii.

"Na, si eu care ziceam ca doar mama va deveni sentimentala. Dar nuuu, noi nu plangem."

-Nu plec din tara sa stii! ii zic zambind fara sa o privesc, desi stiu sigur ca ii lacrimeaza ochii.

-Stiu doar ca o sa-mi fie dor de camera asta, imi raspunde hlizindu-se fortat.

-Tu vorbesti serios? intreb amuzata.

-Neh, zic si eu asa. Nu fi prostuta. Ma bucur pentru tine si chiar imi doresc sa-ti fie bine, doar ca na, ce vrei, m-am emotionat.

-Multumesc ca imi esti alaturi, zic cu voce gatuita.

-Plec, imi zice luandu-si geanta de pe scaunul de langa pat.

-Te conduc, ii zic incercand sa ignor nodul din gat care abia imi permite sa respir..

-Nu-i nevoie, cunosc drumul. Ne auzim la telefon mai tarziu, sau maine... imi zice fluturandu-si mana in semn de la revedere.

Aleg sa nu ma duc dupa ea. Ma simt foarte incarcata emotional si tot ce-mi mai trebuie este sa fac o criza de plans.

Ramasa singura ma gandesc daca sa cobor la bucatarie. Mi-e cam foame, sincera sa fiu. Suspect este ca nici mama si nici tata nu au venit sa vada in ce stadiu sunt cu bagajele. Imi arunc un ochi pe ecranul telefonului si constat ca este opt si jumatate. Dintr-o data imi simt stomacul foarte strans. Abia acum realizez ca tata s-a intors de la tribunal de mai bine de doua ore, dar nu a catadiscit sa vina sa ma vada. Asta nu poate fi decat un semn rau. Un semn ca ii este greu sa dea ochii cu mine. Cu mine sau cu bagajele mele, nu stiu sigur! La dracu!