My immortal ✔

Un mister pentru "totdeauna".

      Oamenii spun că cică iadul este infinit. Ei spun că acesta reprezintă cel mai înfricoșător coșmar al nostru, că este de fapt chipul întunericului din noi. Dar orice ar fi și oricum ar fi, eu cred că iadul este gol și că toți monștrii sunt aici!

      Se afla din nou în camera aceea blestemată pe care o detesta din tot sufletul. Era gata să vorbească, să se destăinuie. Pentru prima dată de când Brooke a murit, el este gata să spună partea lui de adevăr. Cel pe care-l cunoaște întru totul, cel pe care-l crede din tot sufletul. Își ține mâinile pe masă și capul aplecat. Buzele lui au ajuns să capete răni dureroase din cauza mușcăturilor repetate. Era nervos și rănit atunci când își mușca buzele și-n ultima perioadă cam astea au fost stările pe care l-au dominat.

      Îl aștepta pe prieten să apară. Știa că întârzie, ăsta era punctul lui forte, dar asta putea însemna un moment în plus de gândire și liniște pentru el. Putea astfel să pună cap la cap toate lucrurile, toate țipetele, cuvintele frumoase, toate momentele dinainte de accident. O lacrimă îi căzu încet pe obrazul stâng, făcându-l s-o îndepărteze rapid. De la nebunie și agonie ajunsese la o tristețe cumplită și o melancolie adâncă. Ajunsese să se redescopere, să se recreeze pe el, cel de dinainte. Nu înțelegea cum plecarea unei persoane te poate afecta atât de rău. Cum te poate face să-ți pierzi mințile într-o secundă, să-nnebunești, efectiv. Asta poate pentru că nu realizezi cât înseamnă ceva până nu rămâi fără. Până când cineva îți răpește cel mai de preț lucru. Cineva.

     Ușa se deschide făcându-l pe Jackson să tresară. Răsuflă ușurat când realizează că prietenul pătrunse în cameră. Se așază pe scaunul din fața lui Jackson, puțin ezitant. Se priveau unul pe altul ca doi străini, fără să îndrăznescă să spună vreun cuvânt. Amândoi aveau regrete, remușcări, dar cel mai mare regret era acela că au fost cât pe-aci să-și strice prietenia.

- Am văzut-o...

      Prietenul  se lasă pe spate pufnind. Își dădu ochii peste cap. Încetase de mult timp să mai creadă ceva din ce-i spunea Jackson. Știa că nu e vinovat de mortea lui Brooke dar știa și cât de mult poate minți pentru a ieși el în avantaj. Era un om al naibii de prefăcut și foarte greu de înțeles.

- ... și m-a făcut să realizez că nu mă pot vindeca până ce nu vorbesc. Trebuie să spun ce mi s-a întâmplat, cum s-a întâmplat și de ce. Trebuie să fiu salvat și am nevoie ca tu să mă asculți și să afli tot ce s-a întâmplat în nenorocita aia de seară.

- Eu te ascult. Mereu am făcut-o. Tu trebuie doar să vorbești, Jackson. Și să-ncetezi să mai minți! 

- Îmi pare rău!

      Urmează un moment de liniște în care cei doi se privesc unul pe celălat, gata să se ierte pentru greșelile comise. Amândoi erau singuri și amândoi aveau nevoie de cineva. Așa că soarta a fost îndeajuns de drăguță încât să-i aducă împreună. Câteodată fiecare în parte avea impresia că se comportă ca doi porumbei îndrăgostiți și că prietenia lor ajunsese o relație siropoasă din telenovele. Ceea ce nu realizau ei este că se iubeau ca doi frați și erau gata să se sacrifice unul pentru celălat. Ei nu-și dădeau seama de legătura puternică ce se crease între ei.

- Te ascult, Jack!

      Își mușcă buzele, pentru a miia oară, după care își întoarce privirea către pereți, privind în gol. Reușise să se teleporteze puțin în momentul acela în care efectiv nu-și putea da seama că ceva rău avea să se întâmple. I se părea efectiv o seară ca oricare alta.

- Înainte de evenimentul ăla stupid, Brooke venise la mine să-mi dea ceva, pentru noroc, știi cum făcea ea mereu. Dintr-o dată, însă, se schimbase la față și urmase o ceartă pe care o regret și-n momentul din față...

      Se plimba prin cameră privind lucrurile dezordonate. Îi căuta cele cinci exemplare de cărți pentru a le mai răsfoi încă o dată și încă o dată, chiar dacă le știa cuvânt cu cuvânt. El o privea debusolat, încerca să realizeze ce caută și de ce nu-l întreabă pe el. Nu înțelegea de ce în seara asta era atât de schimbată. Nu-l mai încuraja ca altădată, nu-l mai săruta ca altădată și nu-i mai oferea nici îmbrățișările ei calde. Se opri dintr-o dată în mijlocul camerei, ridicându-și privirea asupra lui. Se vedea în ochii ei cât de supărată era și cât de nervoasă. El, însă, nu-și dăduse seama că motivul supărării ei era plecarea lui neașteptată din ultima săptămână. Brooke nu știa că viața unui scriitor poate fii atât de solicitantă și de neașteptată.

- Brooke, ce-ai pățit? Știi, am impresia că în ultimul timp nu ai fost chiar tu însuți. Nu ești acea Brooke de care m-am îndrăgostit! afirmă el, împreunându-și mâinile la piept.

      Ea pufni.

- Tu de unde știi? Nu ai fost aici ca să mă vezi.

- Ce se întâmplă? continuă Jackson, apropiindu-se de ea.

- Zilele trecute am dat peste câteva fotografii vechi, știi tu, din liceu, facultate, în care eram fericiți și mai îndrăgostiți ca niciodată, în care practic ne promiteam că o să fim împreună pentru totdeauna. Totdeauna, Jack! Asta până când te-ai decis subit să-ți schimbi ideile și calea, să mă excluzi din viața ta.

- Dacă prin exclus tu înțelegi că m-am apucat de scris cărți despre tine...

- Da, așa dintr-o dată! Asta pentru că m-am schimbat eu? Și că-ți era dor de "vechea Brooke de care te-ai îndrăgostit?" Tu ai renunțat la noi!

- Eu? Eu am renunțat? Dacă tot spunem adevărul, eu cred că tu ai renunțat pentru că nu ai fost capabilă să mă susți niciodată! Mereu ai crezut că nu sunt în stare, că sunt doar un arogant și un egoist. Tu niciodată n-ai crezut că o să pot publica o carte în care, apropo, îți declaram așa-zisa dragoste infinită. Dar poate nu ți-a păsat... poate că tu erai plictisită de noi, poate că tu chiar te schimbasei. Pentru că nu era ceea ce voiai tu!

- Sigur... niciodată nu mi-a păsat. Atunci cum se face că de fiecare dată când îți vedeam nenorocitele astea de cărți le cumpăram ca o proastă? se răsti ea ridicând cărțile de pe masă. Tu ai zis că sunt minunată, ai zis că pot să fiu mai minunată de atât, ai zis că suntem predestinați să fim împreună! Mi-ai spus asta și mie și lumii întregi! Și sincer? Mi-aș fi dorit să nu o fi spus-o niciodată pentru că nu era ceea ce-ți doreai TU cu adevărat!

      Aruncă toate cărțile acelea pe jos. Simte că explodează așa că pleacă din cameră spunându-i că va veni oricum la eveniment. " Asta pentru că asta e ceea ce-și dorește ea".

- Nu știu omule, dar era schimbată! Era altfel și așa a fost toată seară. Avea impresia că nu-i ofer stupidul "totdeauna", că nu înțeleg relația aia nenorocită. Și poate că moartea ei a fost un semn, știi? Poate că trebuia să dispară o dată și să mă lase să-mi trăiesc viața. Dar nu te gândești puțin? Cum să-și omoare un scriitor atât de cunoscut iubita în fața tuturor? Cum să fac eu asta? Și mai ales de ce? Am luat-o pe toate părțile, prietene... dar știu sigur că ea nu era EA atunci.