My immortal ✔

Era mai bună ca mine

      Prietenul  revenise după o săptămână. Îi era dor de Jackson. Primul loc în care s-au cunoscut a fost la grădiniță. Vă vine să credeți sau nu... ori vi se pare un clișeu, dar s-au cunoscut chiar în groapa de nisip din spatele grădiniței. Jackson se așezase lângă prieten fără nici un fel de jenă, pentru că ăsta a fost el dintotdeauna - plin de curaj. S-au holbat preț de cinci minute unul la altul, gândind tot felul de lucruri îngrozitoare unul despre celălalt. Oare vrea să-mi fure lopățelele? Gândea prietenul. Ca mai apoi, Jackson, răutăcios cum era, să gândească dacă nu cumva: ăsta e idiot? nu mă vede că vreau să ne împrietenim?

     Cum probabil anticipați (sau nu) cei doi au devenit prieteni în momentul în care s-au întrebat unul pe altul, simultan: vrei să fim prieteni? Jackson, însă, după vreo doi ani se temea dacă nu cumva idiotul ăsta e gay? Eu nu am fost de acord să fim prieteni în sensul ăla. Nu-mi plac băieții. Și clar nu-mi place băiatul ăsta. 

- Jack, fi sincer! Măcar cu mine!

      Îl privea din nou, ca pe un străin. Stătea sprijinit de spătarul scaunului, cu mâinile în poală. În aceeași cameră, sătul fiind de aceleași întrebări. Îi lipsea prietenul, dar era greu pentru că el nu înțelegea că s-a schimbat. Că nu-i mai pasă, chiar nu-i mai pasă. Admite că a omorât-o pe Brooke fără nici un fel de remușcare. Simte acolo undeva că ea îl urăște și e sigur că și el o urăște. Doamne, o urăște atât de mult!

     Pufni în râs, fără motiv. După care se opri brusc, realizând că prietenului  nu i se pare absolut nimic amuzant. Atunci, își pune coatele pe masă, își umezește buzele și începe să vorbească, după minute lungi de tăcere apăsătoare:

- Ce vrei, frățioare?

- Să știu. Tot! De ce--

- Am omorât-o, pe Brooke?

     Se retrage din nou, mutându-și privirea către pereții ăia plictisitori. Se gândea că poate ei au un răspuns, dar acela se află la Jackson. Doar el îl cunoaște și chiar îi e teamă să-l împărtășească.

     Își lasă capul în pământ. Începuse să-și împleticească degetele, căutând o minciună. Ceea ce era greu era faptul că nici o minciună posibilă nu putea acoperi adevărul pe care-l știa deja -răspunsul, vreau să spun.

- Am omorât-o dintr-o greșeală, frate! A trecut glonțul ăla prin ea atât de repede... și știi cât îmi doream să aibă timp să se ferească? La fel cum a făcut nenorocitul ăla, că jur că acum m-aș fi dus după el și l-aș fi--

- Ce i-ai fi făcut, Jack ?

     Își drege glasul, după care continuă.

- Vrei să știi de ce am omorât-o, nu? De asta ești aici, nu? Cu toții știm, de fapt, că și tu și Ross veniți aici doar ca să aflați nenorocitul ăla de motiv... de răspuns. Nu dați nici doi bani pe mine! Eu pot să putrezesc aici, oricum asta v-ați dorit cu toții. Nu vă pasă! Niciodată nu v-a păsat!

- Jack...

-  Am omorât-o, frate, pentru că o uram atât de tare! Știi că-mi doream cu toată ființa mea să moară ea? Doamne, nu pot să-ți explic cât îmi doream! Râse el. Și așa de bine am jucat teatru, recunoaște că ai fi plătit să mă vezi. Am omorât-o pentru că uram cât de frumoasă era, cât de deșteaptă și misterioasă era! Era mai bună ca mine, omule! Și mă luptam cu asta zilnic până când am ajuns să nu mai suport.

     Se ridică și lovește cu pumnii în masă, aplecându-se către prieten.

- Consideră vizitele tale terminate! Consideră-mă un necunoscut!

     Înaintează către ușă, așteptând ofițerul care apăru în clipa imediat următoare. Îi pune cătușele și-l lăsă să iasă. Mergea pe culoarul ce ducea către celula sa sau locul de veci, așa cum îl numea. Era conștient că va muri aici. Nici nu-și dorea să mai iasă vreodată, măcar. Privea celulele de pe o parte și de alta. Îi privea pe deținuții care-și acceptaseră situația și care-și doreau din tot sufletul să respire aerul libertății cât mai repede.

- O uram! Doamne cât o uram! Pentru că era mai bună ca mine. Era... mult mai bună ca să fie cu mine! Urlă el, coborându-și capul în pământ.