My immortal ✔

"O să întrebi de mine."

      Stătea sprijinit de peretele rece meditând asupra ultimelor trei săptămâni. Începuse să regrete fiecare cuvânt pe care l-a rostit... la fel cum o făcuse şi în acea zi. Karma începe să-şi anunțe venirea şi e conştient că nu va fi o vizită tocmai plăcută.
Se pare că acum e din ce în ce mai indecis, începe să se contrazică singur, să-şi creadă până şi propriile minciuni. Îşi vede viitorul sub forma unui fum negru şi des. Asta dacă va mai avea un viitor, în adevăratul sens al cuvântului.

      Singurul lucru bun care i s-a întâmplat în ultimele zile a fost faptul că nu a mai fost nevoit să meargă în camera aceea nenorocită. Aşa reuşise să scape şi de nenorocita de întrebare: DE CE AI OMORÂT-O?  Scăpase şi de lunga căutare a răspunsului care se pare că s-a cufundat adânc de tot în fumul despre care vorbeam mai devreme.

      Îşi coborâse capul în pământ. Privea praful de pe jos cum se rostogolea fără nici o grijă. Îşi aduse aminte că aşa se "rostogolea" şi el prin viață, prin clipele şi momentele care ar fi trebuit să fie memorabile. Memorii, pe dracu'!
      Se rostogolea şi se tot rostogolea, cu EA ținându-l în permanență de mână, împleticindu-şi degetele cu ale lui, jucându-se cu părul lui cârlionțat şi atât de blond, precum razele soarelui şi sărutându-l dulce pe gât. Dulce şi atât de suav. Oh, frate sărutările alea erau precum un drog! Un drog prost, fară vreo stare de euforie, pentru mine, dar al naibi de gustos. Dulce, de fapt. Drog zaharisit!

      Dintr-o dată simte mirosul unui parfum dulce și atât de cunoscut lui. Își mijise ochii și se ridică în picioare ușor bulversat. Privea și analiza tot ce se afla în jurul lui, căutând astfel locul de unde provinea mirosul. Se apropie de peretele din stânga lui. Rămâne nemișcat inhalând parfumul acela puternic ca și cum ar fi fost un drog. Un drog ce-l ajuta să realizeze de ce e acolo cu adevărat, să-l facă să-nțeleagă că nu este el vinovat, cu adevărat, de moartea lui Brooke. Se întoarce și rămâne înțepenit. O văzuse! Era acolo, în fața lui! Își scutură capul de vreo câteva ori în timp ce-și închide și redeschide ochii. Avea vedenii și acum chiar era conștient că parfumul ăla era un drog.

- Tu...

- Sunt moartă, știu. Și sunt și o stafie pentru că mă vezi.

      Jackson înaintează dorind s-o apuce de mână și să nu-i mai dea drumul niciodată.

      Acum realizează că nu o urăște, nu a urât-o niciodată. Era sătul de întrebarea aia nenorocită. Nu mai suporta ca lumea să-i confirme, practic, că el a omorât-o cu propria voință.

- Îmi--

- Îți pare rău, știu!

      O privea și nu-i venea să creadă, nu înțelegea ce se întâmplă cu el, de ce e capabil să vadă morții. Frate, o data ce omori pe cineva, ei ar trebui să stea morți nu să umble prin celulele deținuților și mai ales a vinovatului.

      Se lăsă în jos, sprijinindu-se de perete. Își întinse picioarele pe podea, privind în gol.

- Tu chiar crezi că sunt vinovat? o întreabă el cu o voce tremurândă.

- Normal că nu! Jack, eu nu te cred vinovat!

- Dar... mă urăști? continuă el, ridicându-și privirea către a ei.

      Urmează un moment de liniște. Se privesc unul în ochii celuilalt. Jackson reușește să lase câteva lacrimi să-i curgă pe obrazul aspru, lacrimi care-l înțepaseră puternic și-l făcură să realizeze că Brooke se află aici cu un motiv - acela de a-l trezi pe el la realitate! Îl ajuta să găsească răspunsul, să creadă în el din nou. Să nu se mai urască!

- Nu! răspunse ea, în cele din urmă.

- Dar eu am spus că te urăsc și--

- Și știu că nu a fost cu intenție. Nu mă urăști, Jack, niciodată nu ai făcut-o și nu o vei face nici acum!

      Brooke înaintează ușor către el. Se apleacă și se așează și ea pe podea, privindu-l. Își mușcă buzele încercând să caute cuvintele potrivite pentru a-i schimba viziunea lui Jackson. (Iar eu acum descriu gesturile unei fantome menite să-l ajute pe acest deținut să-nțelegă cât de greșit gândește.)

- Consider că un om care a fost capabil să iubească atât de tare o persoană, poate fi salvat!

- Dar eu te-am omorât. Te-am împușcat, Brooke. EU am apăsat pe trăgaciul ăla! EU și nimeni altcineva! se răsti el ridicându-se în picioare.

      Începuse să se plimbe prin întreaga celulă sub atenta observare a iubite sale... moarte.

- Nu sunt cum crezi tu că sunt. Nu sunt nici cum cred ceilalți că sunt. Dar vreau să știu că dacă aș fi așa cum v-ați dori cu toții - sincer cu mine - , m-ai mai iubi? Mai m-ai căuta? Ai întreba de mine?

      Brooke se ridică și ea. Se apropie de Jackson apucându-l de mâna rece. Își împleticește degetele cu ale lui. Gestul însă nu a fost simțit de acesta, în totalitate. O privea dar știa că nu o poate simți - nu o poate atinge sau săruta. Știa că e acolo cu un motiv. Știa că ea acolo pentru că a întrebat de el și l-a găsit.

Eram sigur că o să întrebi de mine. Nu ai putut rezista fără mine și aparent nici eu fără tine.

- Normal că te-aș mai iubi! Am făcut-o o dată, nu? Aș putea s-o mai fac de un milion de ori. Doar că am nevoie ca tu să știi că nu ești vinovat de absolut nimic. Încetează să mai susți asta, încetează să te faci să crezi că mă urăști. Spune adevărul pentru că-l știi atât de bine.

      Îi întoarse spatele fără să-i mai spună altceva. Se simțea stânjenit și mai ales, nebun.

- O să mai întreb de tine, Jack. Dar nu acum. Pentru că tu trebuie să ieși de aici mai întâi și apoi să-ți trăiești viața.

      Zâmbi involuntar. Privea pereții ăia seci și se gândea cât de nebun poate fi. Cât de amețit și afectat.

- Am făcut toate astea pentru că "plecarea" ta m-a afectat foarte tare. Mai ales pentru că știu că eu am apăsat nenorocitul de trăgaci! Devenisem un nebun... nebun după tine.

Măcar, o să întrebi de mine - gândi el, după care se întoarse cu gândul că o va găsi tot acolo, însă plecase pentru totdeauna de lângă el. Și nimic din toate astea nu erau din vina lui. Pentru că el nu-și mai aducea aminte. Nu-și mai putea aduce aminte nimic din ce s-a întâmplat, cu precizie.