My immortal ✔

Ura de dinaintea iubirii

      Ajunge la pupitru. Își proptește mâinile de marginile acestuia. Privea speriat mulțimea. Nu-și mai putea găsi cuvintele. Știa că are un bilețel în buzunarul sacoului, de pe care ar trebui să citească, dar nu are nici o intenție în a-l deschide. Mereu a fost de părere că cele mai frumoase lucruri sunt cele care vin de la sine. De ce să te mai bucuri de un lucru dacă-l plănuiești dinainte?  Își umezește buzele, după care își aranjează gulerul sacoului.

- Încă nu pot să găsesc cuvintele potrivite pentru a le mulțumi tuturor celora care m-au ajutat să ajung până aici. Nu știu dacă ar exista cuvinte pentru a mulțumi, de fapt. Poate sunt de modă veche, dar eu nu-mi arăt sentimentele, nu știu să le arăt, nu am știut niciodată și sincer, nici nu am de gând să-nvăț. Trebuie să știți că vă mulțumesc și atât.

     Își întoarce capul către dreapta lui. Acolo se afla o masă cu toți apropiații lui care zâmbeau cu gura până la urechi. Ochii lui, însă, se opriră asupra unei singure făpturi: fata de la marginea mesei, cu părul de culoarea chihilimbarului, tuns până la umeri și atât de drept. Ochii îi sclipeau într-un fel aparte. Ochii ăia verzi parcă râdeau de fericire, iar inima își dorea să iasă din piept. Jackson zâmbi, după care-și drese glasul și-și ridică privirea, din nou, către cei care-i analizau fiecare mișcare.

- Știți care e treaba, fraților? Am realizat că singura persoană care merită cu adevărat cuvintele frumoase pe care vi le-am spus mai devreme este... EA. Ființa asta care pur și simplu dă culoare și lumină încăperii în care se află. Nu aș fi ajuns aici fără Brooke. Așa că îți mulțumesc ție - pentru absolut tot. 

     Își deschise ochii dorindu-și ca totul să fi fost un simplu vis. Și el să se afle undeva pe o plajă, bând o sticlă de vin. Dar... se afla în același loc ca și ieri - în camera asta blestemată. Detectivul Ross îl privea atent, încerca să-l citească, însă Jackson deveni un mister încă din acea zi .

- De ce ai omorât-o? întreabă detectivul, dregându-și vocea.

     Jackson privea în gol. Își umezește buzele încercând să găsească o minciună credibilă. Minciunile nu sunt credibile, prostule. Recunoaște că vrei să primești detenție pe viață. Recunoaște că-ți pare rău! Ești un nimic! Gândea el, pufnind.

     Mai apoi, își trecu mâinile prin părul blond, după care ochii îi cuprinseseră pe cei ai detectivului Ross.

- Consider că atunci când îți petreci timpul cu o gagică timp de doi ani jumate, ajungi să te plictisești.

- Keller! DE CE AI OMORÂT-O? urlă detectivul.

      Ajung în recepția hotelului. Ea îl ținea de braț, sorbindu-l din priviri. El privea înainte, dorindu-și să ajungă mai repede acasă. Dintr-o dată își auzi numele, se întoarse, iar Brooke îi dădu drumul la mână.

- Frumos speech, Keller. Cine ți l-a scris? Mironosița asta?

     Jackson înaintează ridicând pumnul. Atunci Brooke își împleticise degetele cu ale lui implorându-l să ignore. Ignoranța, asta era. De aici pornise al șaptelea stagiu. Ochii lui se înroșiseră de mânie la auzul jignirilor. Se năpusti asupra papagalului doborându-l. Așa porni o încăierare pe care mai târziu a ajuns s-o regrete cumplit. Pumnii lui Jackson îl loveau continuu pe acel snob, până când se ridică brusc și scoase un pistol. Cuprins de o mânie oarbă, Jackson începu să privească în jur, să o caute pe EA sau să caute un pistol, ceva. Atunci, își mușcă buzele, își încleștă pumnii și se năpusti brusc asupra inamicului. Nici nu-i mai dădu ocazia să-și încarce pistolul. Jackson i-l luă. Se întoarce cu spatele ducându-și mâinile la gură. Revine la poziția de mai devreme râzând. Râdea gălăgios, în timp ce toate privirile erau ațintite asupra lui. Toți îl priveau ca pe un psihopat... ca pe un criminal notoriu. De fapt, asta și era, acolo undeva. Începu să fluture pistolul în aer, după care-l încărcă și-și fixă ținta. Snobul se ridică ușor, speriat. Își ridică mâinile în aer.

- Omule, calmează-te!

- Vrei să știi cum se simte când ai un glonț care-ți trece prin inimă?

     Apasă pe trăgaci fără ezitare, iar nenorocitul ăla dădu dovadă de o dexteritate și o atenție pe care Jackson nu o anticipase. Glonțul trecu pe lângă el și reuși să lovească inima altcuiva. Reuși să taie suflul unei persoane nevinovate care trăia doar din iubire. 

     Jackson lovește cu pumnul în masă.

- Nu am vrut... Nu am omorât-o eu!

- Asta spuneți toți!

      Ochii lui deveniră din nou la fel de roșii ca-n seara aceea. Inima îi bătea din ce în ce mai tare iar palmele îi transpirau. Râsul acela isteric îl cuprinsese din nou, după care se ridică, lovind din nou în masă... cu mai multă mânie. Îl privea atent pe detectivul Ross, fiind scârbit de atitudinea lui.

- Consider că ar trebui să încetezi cu afirmațiile astea proaste. Asta dacă nu cumva dorești să i te alături iubitei mele. 

      Detectivul se ridică și el, pufnind.

- DE CE AI OMORÂT-O, KELLER?

- PENTRU CĂ NU O MAI SUPORTAM! O URAM DIN TOT SUFLETUL!

      Îi făcu semn ofițerului, iar acesta veni în clipa imediat următoare. Îi puse cătușele la mâini și se făcu nevăzut.