City of Darkness

CAPITOLUL 11

O noua zi din noua mea viata...
Inca stau sa ma gandesc daca totul nu a fost doar un vis. Inca un vis in care il visez pe tatal meu. Dar nu are cum sa fie doar un vis. Stiu bine ce am vazut.
Ma ridic din pat cu o durere insuportabila in zona pieptului. Nu stiam de ce ma durea, dar stiam ca ma doare rau.
Coborand in bucatarie, il gasesc pe tatal si mama mea, vorbind si razand, in timp ce isi terminau nelipsita ceasca de cafea. Imi era atat de dor sa ii vad asa. Parca aveam un bol de fericire in piept, care explodase si lasase totul liber.
Nu e nimic mai frumos decat sa iti vezi familia reunita si fericita.

-Buna dimineata, spun eu in timp ce ma asez pe un scaun, cu ei la masa.

-Neata scumpo, spun amandoi la unison.

-Draga, spune mama timid. Vreau sa iti spun ca imi pare...

-Nu, o intrerup eu. Sa nu iti para rau mama. Stiu ca ati facut asta pentru binele meu, nu pentru altceva. Te rog eu sa nu fi trista. Nu vreau sa mai vad tristete in familia asta. Vreau sa va vad fericiti.

In acel moment ne-am imbratisat cu totii. Inca un lucru de care imi era dor.

-Deci, tata. Azi ce facem?

-Astazi, o sa te invat totul despre varcolaci si toate ciudateniile de pe pamantul asta. Dar mai intai trebuie sa mergi la scoala.

Mama se holbeaza la noi, in timp ce tata zambeste cu mainile in solduri, iar eu ma uit la el entuziasmata sa invat totul.
Va fi o zi lunga...

-Pana la urma chiar exista? intreaba Laura mirata.

-Da, chiar exista. Nu inventez nimic. Tata o sa imi spuna mai multe astazi.

Au trecut deja doua ore si noi eram in pauza. Acum incerc sa le fac pe Ivy si Laura sa inteleaga toata tarasenia de aseara.

-E ciudat cum lumea nu e ceea ce pare, spune Ivy.

-Mda, adaug eu. Lumea nu e ceea ce credeam noi ca e. Sunt multe secrete. Unele chiar intunecate.

Clopotelul care suna de intrare ne anunta ca trebuie sa fim deja in clasa. Dar nu puteam merge impreuna, toate trei, pentru ca fiecare aveam ore diferite.
Ajungand in clasa, il vad pe Jacob ca ma priveste ciudat. Aleg sa nu ma pun in banca cu el, ci langa el. Cea de langa el fiind singura goala.
Acum aveam ora de istorie, iar probabilitatea ca eu sa adorm era una foarte mare.
Cand arunc o privire catre Jacob, observ ca inca na privea ciudat. Nu inteleg ce are baiatul asta cu holbatul. Pur si simplu ma indispune. Ma face sa ma simt ca o persoana goala, care e privita de multa lume.
Rup un biletel de hartie si scriu pe el "Ce ai patit?" si il arunc discret pe banca lui. Il vad ca il deschide si scrie ceva. Cand mi-l arunca si il deschid, vad ca scrie "Nimic. Dar ma holbez pentru ca am motive sa o fac."
Cand am citit asta, mi s-a facut pielea de gaina. Nu stiu de ce. Chiar nu stiu. Dar ma decid sa ii scriu "Vreau sa vorbim in pauza, daca se poate." Dupa ce citeste, da din cap in semn afirmativ.
Tota ora a trecut extrem de greu pentru mine. Nu ma intelegeti gresit. Imi place istoria, doar ca domnul Martin, are cel mai groaznic mod de a preda. Vorbeste atat de lent, incat iti vine sa adormi.
Dupa ce am iesit din clasa, ma indrept cu Jacob catre prima banca goala din curtea scolii.

-Iti place aici? intreb eu timida, in timp ce ii admiram ochii in care ma pierd de fiecare data cand ii privesc.

El priveste in jos, dupa care se uita la mine si spune:

-Imi place aici. Dar mi-as dori ca unele persoane sa fie mai primitoare. Nu sa se comporte cu mine ca si cu un vierme.

Cand am auzit ce a spus, mi s-a pus un nod in gat. Cum poate sa creada asa ceva? Cine s-a comportat cu el asa? Ma uitam la el si vedeam durerea din ochii lui. Ma durea sa il vad asa.