Cioburi de sticlă

Capitolul 12

Era oare ciudat că mă simțeam plutind printre nori aburinzi, când ar fi trebuit să îmi încep fuga? Credeam că de vină erau valurile și nostalgia peisajului, dar acum, în sufrageria mea, stătea el și inima îmi sărea din piept.

Când am coborât de pe motocicletă, în fața blocului meu, crdeam că o să dispară. În loc să facă asta a intrat in casă cu mine și s-a așezat pe canapeaua bleumarin, privind fiecare pas pe care îl făceam, stând la pândă ca un animal sălbatic și mortal, care joacă rolul personajului pozitiv. Cuvintele mi-au rămas pe acele stânci și eu nu îl puteam privi, nu știam ce să fac în continuare.

Trăiam mai multe sentimente decât știam că există și eram blocată în fața lor. Frică? Ce înseamnă frica în fața unei morți prea sigure, unei săbii ce dansează deasupra capului celui decedat înainte ca viața să-i fie curmată? Voiam să plece? Nu, normal că nu voiam, deși încă îmi provoca fiori pe șira spinării, încă stropea totul cu smoala lui neagră, iar cu fiecare atingere a lui, în sânge îmi picura adrenalină.

Am deschis gura pentru a spune ceva, cuvinte care ar putea justifica oricât de puțin situația în care mă adusesem singură, dar nimic nu a ieșit. M-am întors brusc și am intrat în baie.

- Ellie, stai..

Vocea lui avea alt ton față de cele de până acum. Era ca și cum personalitatea lui nu juga după regulile societății. Dar cuvintele lui au venit ca un cutremur care m-au făcut să mă sprijin de ușă pentru a o putea încuia.

Nu știam ce mi se întâmplă dar aveam impresia că mă transfomasem într-un vulcan care stă să erupă. Din ce oare era constituită lava? Ce simțeam pentru cel ce stătea la o ușă distanță de mine? Orice ar fi, este periculos. Nu îl cunoșteam. Nu știam nimic despre el, decât că mama lui fusese violată. O, doamne, mama lui fusese violată în urmă cu trei ani. Nu ar fi trebuit să îmi pese, era o străină pentru mine, și el, era chiar mai străin. Dar nu am putut să fac abstracție de la legătura pe care o strânsesem cu funie arsă, cu persoana ce îi dăduse viață. Cruuntul adevăr se strecura printre lacătele blindate ale secretelor mele. Îii puteam simți durerea acelei femei, așa cum am simțit-o, cândva, pe a mea.

Mintea mea încerca să rezolve un puzzle, așa că am încercat să vizualizez mâinile profesorului Sullivan. Nu purta verighetă, eram sigură de asta. Aveam atât de multe întrebări pe care nu i le puteam pune. Totul era un joc, iar la fiecare pas greșit, Kade făcea doi pași înapoi.

Am dat drumul la apa fierbinte și m-am băgat sub ea încercând să îmi calmez mintea. Nu a funcționat, iar când am ieșit aveam și mai multe întrebări decât la început.

Primul lucru pe care l-am făcut când am ieșit din baie în halatul alb a fost să mă uit spre canapea. Nu mai era acolo. O mică panică a început să tresară în mine, nu putea să fi plecat. Jumătatea mea rașională striga sugrumată de eliberare căci asta putea fi ultima dată când aveam de a face cu el, că eram însfârșit descătușată de el, că gândirea îmi era limpede. Totuși, flacăra din mine ardea de furie și îndurerare, căci nu voiam să îl pierd.

- Sunt aici.

L-am privit ieșind din dormitor cu sticluța mea de parfum în mână. Dar ce mă făcea de fapt să înnebunesc era zâmbetul ștrengar pe care și-l tipărise pe buzele pline, mirosind din parfum. Părea nebun, el cu fruntea lui aplecată și ochii ridicați privind printre genele dese. El cu umerii lați părând aproape nostim cu sticluța mică alunecându-i printre degete. Cu părul răvășit din cauza ploii și cu șuvițe sălbatice invadându-i tâmpla stângă.

- Nu aș fi flecat, îngeraș, trebuia să mă conving dacă parfumul tău mă înnebunește sau tu. Plus că, a început să îmi străbată cu privirea aceea mortală corpul acoperit de halat, nu ai idee de câte ori mi-am imaginat acest moment.