Cioburi de sticlă

Capitolul 1

      Nu dormisem toată noaptea. Coșmarurile erau încă prezente, mereu cu un pas în fața mea, cu o lamă ascuțită la gâtul meu, dar eram liniștită. Teama rămăsese prezentă doar in vise, acum eram liberă, nu trebuia să mă uit în spate de fiecare dată, nimeni nu mă cunoștea.

Priveam pe geam și aveam amintiri despre acele ferestre negre în fața cărora am crescut. Atâtea vise, atâtea speranțe false, atâtea dureri pe care acele ferestre din lemn de arțar le priviseră tăcute.

Prima noapte în noul apartament fusese la fel de călduroasă pe cât fusese de neliniștită, mai aveam un drum lung până să mă obișnuiesc cu arșița verii si cu zgomotele orașului. Apartamentul de la etajul trei nu era situat într-o zonă exclusivistă, dar nici într-una rău famată. Îl alesesem deoarece era aproape de plajă, dar și de facultate.

Am decis să ignor bagajele care stăteau aruncate în mijlocul livingului și m-am îndreptat spre duș, de care m-am bucurat destul de mult, deoarece când am ieșit se facuse deja ora doisprezece. Am făcut o grimasă spre valize și mi-am spus că aveam să mă ocup de ele mai târziu.

Am îmbracat o rochie galbenă de plajă, lungă până în pământ, fără a-mi lua costum de baie, deoarece voiam să merg pe plajă și să citesc o carte. Mă uitam spre picioarele mele în timp ce închideam rochia, nu eram o persoana înaltă, dar aveam forme voluptoase încă de când eram mică. Slăbisem considerabil în ultimii ani, iar ochii de un verde sălciu îmi erau împrejmuiți de cearcăne, eram trasă la față si mereu palidă. Cu o simplă privire îți puteai da seama că nu îmi petrecusem vremea la soare, mâncând înghețată cu prietenii. Am dat gândurile la o parte și mi-am prins părul lung, negru și ondulat într-un coc. Cârlionții scuți care creșteau printre șuvițele deja lungi mi se lipiseră de ceafă din cauza transpirației provocată de căldură.

M-am bucurat de priveliștea pe care o văzusem de atât de multe ori în poze, dar care acum părea total nouă. Până si mirosul mării era diferit de cum mi-l imaginasem. Mult mai puternic și mai cald, iar luminile se așezau asemenea unor reflectoare pe oglinzile din pietrele de pe asfaltul încins. Voiam să îl ating și să îi simt căldura evaporând, voiam să simt că trăiesc. Oamenii erau bronzați și păreau fericiți, și nu acea bucurie falsă pe care ți-o pictezi cu sânge uscat pe față. Era cel mai sincer sentiment pe care l-am trăit vreodată și îmi făcea inima să tresară.

Mi-a atras atenția o fetiță care căra un colac în formă de dinozaur. Avea două codițe împletite și gropițe în obraji. Vorbea cu tatăl ei in portugheză și mi-am dat seama că lunile în care încercasem să învaț această limbă au fost în zadar, nu înțelegeam nimic. M-am amuzat deoarece fetița părea pe de-oparte neliniștită, dar râdea cu gura până la urechi. Părea un copil iubit și puțin răsfățat, un copil care voia să se bucure de vară până când școala urma să înceapă. Trebuia să îmi perfecționez limba, dar nu mă grăbeam, până la urmă cursurile de la facultate urmau să fie în engleză.

Am ajuns la un loc umbrit de trunchiurile unor copaci înalți, mi-am așezat prosopul si am deschis cartea "Pe aripile vântului" de Margaret Mitchell. Citisem această poveste de o grămadă de ori, atât de multe ori încât paginile începuseră să se desprindă. Când nu aveam starea necesară să parcurg povestea, mi-o repetam în gând până ajungeam la citatul bine-cunoscut: "Până la urmă, și mâine este o nouă zi". Ceea ce pentru unii părea un citat clișeic, pentru mine ajunsese să fie rugăciune, ancora mea.

M-am trezit parcă dintr-o transă atunci când mi-a sunat telefonul. M-am panicat atunci când nu am recunoscut numărul, dar mi-am zis că până la urma era mai bine că nu îl știam.