Cioburi de sticlă

Capitolul 11

     În primele două săptămâni de la întămplare am stat cu teama că cineva ar fi putut afla de incident. Că tatăl lui Lexie putea să fie implicat în lucruri mai negre decât ar fi putut prietena mea concepe. Spre fericirea mea, nimic nu s-a întâmplat.

Pe Kade nu l-am mai văzut din acea zi și mi-aș fi dorit atât de mult să îmi pot contina viața liniștită, acum că el nu mai era prin preajmă. Cu toate acestea el era găndul meu din fiecare noapte și din fiecare dimineață. Nu îl puteam șterge din viața mea și nu înțelegeam care era acel sentiment pe care îl trezea în mine, de ce continua să mă hărțuiască chiar și atunci când nu îl vedeam. Acea zi în care i-am simțit buzele, în care i-am privit suferința și dorința, m-a schimbat. M-a aruncat pe drumuri total necunoscute și nu știam cum să mă întorc înapoi.

Relația cu Lexie, în ciuda așteptărilor, evoluase în bine. Mă așteptam să fugă după acea noapte, să nu vrea să aibă de a face cu mine și cu toată umbra pe care o aduceam, însă nu a fost așa. Dacă până atunci Lexie era o rază de lumină în viața mea, acum încerca din răsputeri să fie soarele meu de zi cu zi. Am întrebat-o dacă a mai vorbit cu tatăl său și de fiecare dată răspunsul era nu. Eram sigură că încercase să o sune, să discute cu ea despre viață, examene și probabil, cum ar face orice părinte sănătos la cap, despre mine. El vedea că făcusem închisoare, dar nu știa de ce, nu știa povestea din spatele gratiilor, iar Lexie jurase să țină totul pentru ea.

Cursurile erau interesante, dar zilele treceau plictisitoare. Nu o mai văzusem pe Alice încă din ziua în care am fost la cafeneaua ciudată. Nu știam daca abandonase facultatea sau dacă se transferase, dar nu aveam prieteni pe care să îi întreb.

Cât despre ziua de azi, nu era nimic schimbat. Gândul meu rătăcea la Kade în timpul cursului domnului profesor Sullivan, cu Lexie nu prea vorbisem deoarece începuse facultatea devreme în dimineața aceea, în timp ce programul meu urma să fie liber după acest curs. Su cel puțin așa credeam acum.

De câteva zile contemplam la gândul de a-mi suna mama. Era periculos, dar era ori asta, ori să zbor înapoi acasă pentru a o vizita, lucru pe care nu urma să îl fac prea curând, mai degrabă niciodată. Știam că spitalul de psihiatrie unde era internată ținea la confidențialitate, dar nu știam cât de mult urmau să respecte această regulă asistentele atunci când erau amenințate cu un pistol la tâmplă.

Mă gândeam și la sfatul lui Lexie, de a merge la psiholog. Îmi surâdea ideea, dar nu aveam încredere în nimeni pentru a-mi spune povestea. Da, știu toare regulile morale ale unui psiholog. Da, știu că în teorie nu ar trebui să spună nimanui. Dar puteam merge pe încredere având în vedere situația în care mă aflam?

Cursul mi se părea că durează extrem de mult, iar eu nu mai eram atentă de ceva vreme. Când în sfârșit s-a terminat, eram fântă și fericită că puteam merge în sfârșit acasă. În timp ce îmi băgam cărțile în geantă, am observat cum profesorul Sullivan mă urmărea din priviri. Eram paranoică? Îi povestise Kade ce s-a întâmplat între noi, sau mai bine spus, era ceva de povestit? Sigur nu era asta. Kade nu se înțelegea cu tatăl sau, sau cel puțin așa vorbeau studenții.

Când am trecut pe lângă el am crezut pentru o secundă că toate acele lucruri erau în imaginația mea, dar în momentul în care m-a oprit am știut că ceva nu era bine.

- Ellery, te aștept în biroul meu.

Ceva cu siguranță nu era bine. Nu îmi aduceam aminte să fi greșit cu ceva anume. Într-adevăr am întârziat cu unele teme, dar la urma urmei colegii mei nu le făceau deloc. Eu eram tocilara.

Biroul profesorului Sullivan era relativ aproape și am mers foarte încet pentru a întârzia dialogul care se prevestea. Acesta era decan al facultății și unul dintre cei mai respectați profesori, emanând un aer de rigiditate.