Cioburi de sticlă

Capitolul 5

       Următoarele zile au fost critice. Nu am plâns, fața îmi era uscată ca un deșert, dar pe interior eram înghețată. Nu puteam să reacționez, eram anesteziată cu alcoolul pe care îl simțeam în continuare sfredelindu-mi pieptul.

Priveam pe geamul din camera mea cum răsare soarele, cum apune și cum luna își face apariția pentru a domina o cu totul altă lume. Trecuseră trei zile în care nu mă mișcasem din pat. La început am fost la baie pentru a elimina apa pe care o ingerasem, dar apoi nu am mai mâncat și nu am mai pus niciun strop pe buzele uscate.

Aș fi zis că după experiența din noaptea petrecerii urma să fug, sau mai rău, urma să îmi derulez în minte toate amintirile, tot trecutul pe care mă chinuisem atât de mult să îl uit. Mă înșelasem. Mintea mea nu putea să proceseze niciun plan de evadare și nu putea să sufere în liniște răscolind amintiri. Creierul meu rămăsese blocat la acei ochi care pătrunseseră dincolo de mine, dincolo de tot ce am crezut că am fost sau că voi fi vreodată. Acei ochi ajunseseră să îmi bântuie trecutul, prezentul și viiitorul. Am încercat să îmi iau gândul de la ochii lui, dar nu a fost mai bine căci următoatele imagini au fost aproape la fel de chinuitoare. Zâmbetul lui, dinții lui, sprâncenele și toata fața sa parcă divine, acea gropiță care nu era deloc dulce, ci veninoasă. Iar toate acestea îmi inspirau un singur lucru: FRICA.

De ce nu mi-l puteam șterge din minte? De ce îl lăsam să îmi chinuie zilele și nopțile? Era fumos într-adevăr, era probabil cel mai mai superb bărbat pe care îl întâlnisem vreodată, dar nu acesta era motivul. Nu știam ce activase în mine sau ce furase fără voia mea, dar îl doream înapoi. Aș fi dat orice să îmi scot din minte vocea lui spunându-mi "îngeraș" Era o poreclă oribilă, pe care i-o puneai unui câine mic și alb. Dar îmi era imposibil să îmi scot din minte tot ce ținea de el.

Lexie locuia aproape la mine de trei zile. Insista să îmi aducă mâncare gătită la pat, deși nici măcar nu o atingeam. Se simțea vinovată că mă abandonase în acea seară, deși nu știa ce pățisem. Și eu mă simțeam vinovată că nu plecasem cu ea acasă, dar Carlos avea să o țină în siguranță. Nu îmi mai aduc aminte cum am ajuns acasă, probabil am fugit și m am băgat sub dușul rece pentru a mă trezi, lucru care, aparent, nu a funcționat. Prietena mea a ajuns a doua zi dimineață, iar când a văzut în ce stare eram a vrut să sune la poliție. Am răspuns cu un "NU" categoric și acesta a fost singurul lucru pe care i l-am putut spune în ultimele zile. Știam ca era aici în majoritatea timpului, nu știam dacă plecase, dar așa bănuiam deoarece o vedeam de fiecare dată în alte haine. Voiam să vorbesc cu ea, să îi zic că nu sunt supărată că m-a lăsat singură, dar uitasem cum să articulez cuvintele. Când a venit cu întariri, Carlos care era noul ei iubit aparent, am decis să ies din transă.

M-am ridicat în capul oaselor trecând pe lângă Lexie, care arăta ca o stafie când m-a văzut mergând pentru prima dată, și am intrat în baie. Am simțit o amețeală care m-a corupt să mă aplec peste vasul de toaletă și să vomit, dar nu aveam ce.

- Ești vie? M-a întrebat fata care stătea de cealaltă parte a ușii încuiate, părând să pară amuzană dar teama i se tăia prin voce.

- O să fiu. Învățam să vorbesc și simțeam cum ma ustură gâtul și limba.

Mi-am făcut un duș de care aveam mare nevoie și am ieșit pe jumătate din starea în care mă bagase acel strain pe nume Kade. Până și numele său îmi făcea pielea de găină.

- Ellie, știu că am greșit, nu trebuia să te las singură. Nu știu ce s-a întâmplat în seara aceea, dar am nevoie să îmi spui pentru că deja începi să mă sperii. Te rog vorbește-mi, nu suport să te văd supărata pe mine.