Cioburi de sticlă

Capitolul 4

Cred că am amețit pentru câteva secunde, iar în mintea mea se auzea un ecou din ce în ce mai pronunțat: "PERICOL! PERICOL! PERICOL!". Priveam cei mai frumoși ochi pe care îi văzusem vreodată, de un gri care m-a făcut să îngheț de frică, un sentiment de care îmi aduceam aminte aproape zilnic, dar a cărui senzație o uitasem, dar nu îi duceam dorul. Eram paralizată și nu mai auzeam nimic în jurul meu. De obicei începeam să număr când teroarea punea stăpânire pe mine, dar acum eram blocată. Mă uitam în două abisuri și vedeam dincolo de frumusețea lor, iar ceea ce vedeam nu era bine. Era un întuneric total, era ură, era răutate, era groază și încă ceva care m-a făcut să mă cutremur și să îmi activeze adrenalina pe care o așteptam pentru a-mi da curajul să plec de acolo.

Am dat să îl ocolesc, voiam să fug, să plec oriunde. Nu era prima dată când fugeam, știam cum să fac asta, aveam nevoie doar de curajul să o fac și aș fi fugit până la capătul lumii. Nu am reușit să fac decat jumătate de pas până să mă prindă de mână. M-am simțit curentată de atingerea lui și am revenit la realitate, o realitate pe care nu voiam să o trăiesc.

S-a întors spre mine și acum, având puțin mai multă distanță între noi am putut să îl privesc. Avea părul ud și șuvițe rebele îi cădeau pe frunte. Pe fața periculos de frumoasă se blindase un zâmbet care prevestea lucruri rele. Dinții albi îi străluceau în lumina lunii reflectată în apă, de parcă ar fi putut sfâșia suflete cu ei. Purta o cămașă albă, de asemenea udă, prin care i se vedeau mușchii bine definiți ai brațelor. Încă mă ținea de mână și se uita la mine de parcă aș fi următoarea lui pradă. În cealaltă mână avea un pahar și asta m-a determinat să fac următoarea greșeală. Am încercat să îmi trag mâna, iar el a profitat de asta pentru a face să dispară din nou spațiul dintre noi. Era ca un joc de șah unde fiecare mutare greșită se alegea cu un cuțit în inimă, lăsând șiroaie de sânge picurând de pe lama rece. Până acum numai eu mutasem greșit.

S-a uitat amuzat la încheietura mâinii pe care mi-o ținea captivă și mi-a văzut tatuajul, iar când a decis să vorbească a fost mutarea lui de "șah".

- De ce te temi îngeraș? Vocea lui adâncă mi-a facut timpanele să vibreze mult prea tare și odată cu asta am mai primit o doză de adrenalină din partea corpului meu. Mintea mea continua să vorbească fără sens: "FUGI!" . Asta aș face dacă aș putea, dar strânsoarea lui se simțea ca o cătușă din metal încins deasupra unei flăcări.

- Tremuri dar alegi să nu vorbești? Alegerea ta, dar îți faci inițierea mult mai grea.

Inițierea? Mi-a luat câteva clipe să înțeleg despre ce vorbea. INIȚIEREA! El credea... NU!

- Nu sunt boboc, sunt anul doi. Cuvintele mi-au ieșit pe o voce pe care nu am mai auzit-o până acum, lucru care m-a speriat și mai tare. Trebuia să îmi revin, dar oare de ce nu puteam?

- Aa, deci știi să vorbești. Era păcat, cu o față frumoasă ca a ta să fii mută. Sau ar fi făcut jocul mai inreresant, s-a aplecat șoptindu-mi la ureche, ar fi însemnat că nu poți să țipi după ajutor.

Și-a îndepărtat fața de a mea, zâmbetului lui s-a lățit și deși o gropiță subtilă i-a apărut pe obraz și mi-a dat drumul, mă simțeam mai în pericol decât la început. A continuat să vorbească dar mă privea cu atenție anticipându-mi fiecare mișcare știind că urma să fug:

- Nu te-am mai văzut până acum, cum te-am ratat? a fost singurul lucru pe care l-a spus dar simțeam cum lumea mi se întoarce lent cu susul în jos.

- M-am transferat anul acesta la Litere.

Am profitat de faptul că mi-a dat drumul pentru a lăsa un spațiu considerabil între noi, dar totul a fost în zadar pentru că m-a prins din nou de mână, de data asta mai puternic, și m-a tras spre el. Pierdusem toate punctele pe care le acumulasem.

- Atunci ai nevoie de inițiere, îngeraș, doar nu credeai că o să scapi așa ușor.

Puțin știa el că eu chiar asta speram, așa îmi spusese Lexie, dar ceva îmi zicea ca barbatului din fața mea îi plăcea să încalce regulile. Câteva voci s-au auzit din spatele lui, auzul începuse să îmi revină.

- Băieți, Kade a găsit încă o inițiată! A strigat cineva din spatele celui care mă acoperea în totalitate sub umbra lui.

- Ea este a mea. Patru cuvinte care m-au adus în pragul disperării, zece litere care au ieșit ca un mârâit din gura celui care m-a făcut să regret decizia de a veni în seara asta aici.

- Dă-mi drumul! În sfârșit puteam să vorbesc, dar mă simțeam de parcă acum aș fi invățat cuvintele.

- Acum nu pot, inițierea deja a început.

Am simțit cum inima mi-a luat-o la goană și cum a fost brusc oprita de un lichid rece care se prelingea încet pe decolteul rochiei azul. Ținea un pahar în dreptul bărbiei mele și turna lichidul din el pe mine, care mirosea a Whiskey, fixându-mi în continuare privirea. Cu cealaltă mână încă mă imobiliza, deși era degeaba. Eram atât de împietrită încat oricum nu m-aș fi putut mișca. Cu o mișcare lentă a coborât și a lins încet tot lichidul amar de pe pielea mea, privindu-mă în ochi, plimbându-și limba peste fiecare curbura pe care o găsea, până a ajuns in dreptul jugularei de care m-a mușcat încet. Trecusem de mult de barierele fricii și simțeam cum toată pielea mă furnică, iar locul in care își poziționase gura mă ardea. Mă simțeam puțin mai liberă atunci când a ajuns la gâtul meu, deoarece nu se mai uita în ochii mei, deși ochii lui erau cei care puseseră stăpânire pe fiecare particulă din corpul meu. Buzele lui pline au ajuns la nivelul urechii mele și l-am simțit cum zâmbește.

- Nu am terminat cu tine, îngeraș. A fost tot ce a spus înainte de a se îndepărta si de a fura, fără a vrea, o parte din mine pe care nu știam că există.

Când m-a privit din nou în ochi a fost mult mai rău. Am simțit cum totul în jurul meu se dărâma și atunci când mi-a ridicat mâna vânătă de la strânsoare să îmi sărute tatuajul mi-am dat seama ce vedeam în ochii lui. Era infernul și tocmai mă târâse forțat și pe mine în el.

Vârsta de 17 ani:

Era seara nunții mele cu Alessio. Toate clanurile veneau să îl felicite în timp ce eu stăteam singură la masă, pierdută, știind că asta urma să fie viața mea, o viață pe care nu mi-o dorisem. Mă bucuram ca el nu era lângă mine și mă puteam bucura de compania mea. Puținele dăți în care stătusem împreună înainte de nuntă, îmi erau de ajuns pentru a-l detesta. Mirosea mereu a alcool și învățasem să mă închid într-un colț întunecat al mințtii mele de fiecare dată când mâinile lui mă atingeau, deși știam că noaptea aceasta avea să fie cea mai grea. Era o tradiție ca la miezul nopții mirii să intre în camera special amenajată și să iasă mândrii, în timp ce proasepetele soții rămâneau plângând pentru tot restul nopții. Îmi făcusem de-a lungul timpului zeci de scenarii în care evadam din brațele lui, dar știam că toate erau fictive, nu avea cine să mă salveze. Îmi dorisem, prima dată in copilările, ca un prinț pe cal alb să vină, apoi am început să mă leg de orice: o menajeră care a încurcat programul, sau un bețiv care a greșit camera.

Astfel, orele au trecut și am ajuns în punctul acela de care mă temeam de atâta vreme. Știam că nu avem cum să scap, dar în fiecare secundă am continuat să sper că cineva va veni să mă salveze, să mă scape de toate chinurile pe care le-am îndurat. Dar nimeni nu a venit, și așa am început să pierd speranța și odată cu ea să mă sting, în timp ce omul din fața mea imi spărgea ultimele bucăți ale sufletului și imi rupea inima in milioane de fâșii. Nimeni nu a venit să mă salveze și mi-a fost imposibil să nu mă simt mai singură ca niciodată.