Cioburi de sticlă

Capitolul 2

      S-a îndreptat rapid spre mine cu un zâmbet sincer și cald care mă făcea să îmi doresc să devin o fantomă pentru ca aceasta să poată trece prin mine.

Fata cu părul blond roșcat prins într-o coadă înaltă, cu picioare lungi expuse de blugii scurți pe care îi purta s-a postat în fața mea fluturându-mi un pliant și turuind ceva în portugheză, într-un accent pe care nu îl mai auzisem, care părea ruginit. Am ascultat discursul pe care era clar ca și-l repetase de foarte multe ori înainte să îl etaleze în fața oamenilor. Am analizat-o până când s-a oprit din vorbit și a început să își fluture genele, aruncând umbre peste pistruii de culoarea caramelului.

- Nu vorbesc portugheză, îmi pare rău! Și chiar îmi părea privind-o cât era de emoționată.

S-a uitat la mine pentru câteva clipe, analiza dacă asta era o glumă proastă sau nu, dar nu a durat mult până când privirea i s-a luminat și a început să râdă.

- Fato, nici dacă aș fi vorbit portugheza corect probabil nu m-ai fi înțeles. Era britanica și nu se sfia să își etaleze accentul. Cel mai natural surâs mi s-a strecurat pe buze și cațiva fluturi au început sa îmi zboare prin stomac, râdeam pentru prima dată.

- Totuși, ce spuneai? Am întrebat ținând o foaie albastră în mâna întinsă.

Era mai înaltă decât mine, nu cu mult, dar venise atât de aproape de mine încât trebuia să ridic barbia pentru a o privi în ochii ei verzi, dar nu ca ai mei. Ochii ei dadeau spre căprui, și erau atât de calzi, pe când ai mei erau verzi ca gheața formată peste o apă tulbure.

- O campanie pentru donat sânge, mi-a spus împingându-mi încă un flaier în piept. Sinceră să fiu nu știu mai multe, trebuia să câștig niște bani deoarece am rămas în campus pe timpul verii.

O umbră de ura sau poate tristețe i-a trecut prin ochi, dar a început din nou să râdă și să îmi spună despre cum s-a certat cu parinții ei deoarece a picat câteva examene, iar aceștia au obligat-o să rămână acolo. Toate informațiile veneau peste mine ca o avalanșă și mi se părea fascinant câte detalii poate da fata din fața mea unui total necunoscut. Cu siguranță aveam probleme și nu puteam să mă deschid în fața oamenilor, dar fata aceasta avea și ea o problemă, se deschidea prea mult.

- Iar vorbesc prea mult nu-i așa? A spus parca citindu-mi gândurile. Hai sa o luam de la capat, eu sunt Lexie, sunt studentă la medicină în anul doi și nu te-am mai văzut pe aici.

- Ellery, i-am întins mâna, m-am transferat în anul doi la Litere. Atunci am luat decizia să mă las purtată de val, ce se putea întâmpla rău? Fata aceasta era precum o rază de soare, te încălzea instant, și aveam nevoie de cineva care să îmi lumineze întunericul, deși nu voiam să recunosc asta.

- Drăguț nume, dar nu ai optzeci de ani. O să îți spun Ellie. M-am temut pentru o clipă că urma să îmi spună Elle și să stric prietenia care a durat maxim trei minute, dar nu a fost așa, iar noua mea prietenă trecuse deja la alt subiect înainte să îi pot spune că prefer să mă strige pe numele întreg. Trebuia să țin pasul cu ea, lucru care părea obositor ca un maraton.

- Carlos!

I-am auzit vocea pițigăiată a lui Lexie strigând pe cineva și am realizat că nu am auzit ultimele trei sau patru propoziții pe care le-a spus.

- Oi, am auzit o voce de băiat. Știam că asta înseamna "salut" dar nu am înțeles ce a urmat după aceea. Nu a durat mult până când prietena mea Lexie a vorbit pe un accent britanic puternic exagerat: