The Shadow of the Serpent

Capitolul 4

Eva

Toată noaptea, somnul mi-a fost străin. M-am rostogolit neliniștită în pat, reflectând asupra a tot ceea ce avea să urmeze. De ce am acceptat să particip la petrecere? O voce interioară îmi sugera obsesiv să rămân acasă, avertizându-mă că lucruri oribile s-ar putea întâmpla dacă mă duc și că tatăl meu ar afla. În timp ce o altă parte a minții mele îmi spunea să nu mă mai gândesc atât la consecințe și să îmi văd de viață. Trebuia să depășesc teama față de părerea celor din jur, mai ales a părinților mei.

Uneori, mă frustrez atât de mult pentru că sunt așa de fricoasă. În felul acesta, nu voi progresa niciodată. Așa că futu-i! E viața mea și fac exact ce vreau.

M-am trezit din pat și am mers cu pași mici către baie pentru a face un duș revigorant. Apoi am parcurs întreaga mea rutină de dimineață și am coborât în bucătărie pentru a lua micul dejun. Părinții mei nu erau de găsit, așa că am hotărât să mă alătur Biancăi. În orice caz, nu aveam energia necesară pentru a suporta o altă conversație plictisitoare cu ei.

-Neața! rostesc imediat ce intru în bucătărie. Ce miroase atât de bine?

-Clătite, îmi răspunde Alama și îmi așază o farfurie în față imediat ce mă pun la masă lângă Bianca.

-Neața, mă salută ea și continuă să se bucure de clătitele sale, în liniște.

Încep să mănânc și eu, observând că niciuna dintre ele nu este foarte comunicativă, și termin totul în mai puțin de 10 minute. Un record nou, de când sunt aici. Până acum, nu puteam mânca nici măcar jumătate din cantitatea pe care o aveam pe masă.

-Ai luat-o? mă șoptește Bia într-un moment de neatenție al mamei sale, referindu-se clar la scrisoare.

Aproape că mă înec, dar dau din cap în semn că "nu", iar ea oftează frustrată.

-De ce? Mă întreabă suspicioasă, făcând ochii mici.

-Nu știu unde e, vorbesc pe același ton, încet, și ridic din umeri.

-În birou.

-Ce birou? mă încrunt, intrigată

Face o pauză și îi aruncă o privire mamei sale, care acum era mult prea ocupată curățând legume pentru prânz. Se asigură că poate vorbi și spune..

-În biroul tatălui tău.

Simt cum inima începe să-mi bată tare. Faptul că urma să fac asta mă neliniștea complet. Să merg la petrecerea aceea afurisită nu mai pare o problemă atât de mare după noaptea în care am stat și am analizat fiecare scenariu posibil. Nu-mi mai pasă atât de mult dacă aveam să fiu prinsă. Însă să fur de la tată, asta mi se părea cu totul greșit

-O s-o iau, o asigur. Iau farfuria și o pun în mașina de spălat, apoi îmi croiesc drum afară din bucătărie. Bianca mă urmează și ea, iar imediat ce suntem singure, mă trage brusc de braț.

-Când? îmi spune tot în șoaptă, deși nu e nimeni prin preajmă care să ne audă.

-Nu știu, când va fi momentul.

-Acum! îmi face semn spre ușa biroului și mă împinge ușor de la spate.

Inima îmi bătea puternic în piept în timp ce mă apropiam de ușa biroului tatălui meu. Un nod îmi apăsa stomacul, iar palmele îmi erau umede de transpirație. Bianca mă presa mult prea mult, iar teama și incertitudinea mă cuprindeau în totalitate.