The Shadow of the Serpent

Capitolul 1

Eva

-Va fi totul în regulă, vei vedea, încerca mama să mă calmeze cu vocea ei blândă, observând clar că nu mă simt bine.

Am zâmbit cu o anumită tristețe și mi-am sprijinit capul de geamul rece al mașinii, conturând în mintea mea diverse scenarii despre ceea ce avea să urmeze. Oare mă voi adapta rapid la noua mea viață? Oare voi avea certuri zilnice cu părinții și îi voi acuza că mi-au distrus existența? Chiar dacă acest gând pare exagerat, există o parte a mea care susține ferm că părinții mei mi-au schimbat iremediabil viața. Cu toate acestea, încerc pe cât posibil să nu mă închid într-o bulă negativă în care să-mi repet că totul este cel mai oribil lucru care mi s-a întâmplat. Chiar și dacă, din perspectiva multora, aceasta ar putea fi cea mai bună variantă. Ce poate fi mai reconfortant decât să te muți într-un loc superb, unde ai tot ce îți dorești, și să începi de la zero? Un nou început. Să studiezi la una dintre cele mai bune facultăți din Italia, să ai mereu pe cineva la îndemână. În plus, ai șansa de a cunoaște oameni noi. Aici, pot fi cine vreau, fără un trecut care să mă bântuie, fără ca cineva să râdă de mine pentru vreun lucru stupid făcut în liceu sau într-o clasă primară. Pentru că aici eram complet altă persoană, parcă abia născută. Nici eu nu știu cu adevărat cine sunt. Dar toate acestea nu sunt atât de simple pe cât par.

Gândul la această "viață nouă" mă neliniștește și, în același timp, anxietatea îmi cuprinde întregul corp. Nu sunt o susținătoare a schimbărilor, iar chiar dacă, în mintea mea, păstrez iluzia controlului, simt că părinții mei exercită un control total asupra mea. Cu toate acestea, în acest moment, nu dețin nici măcar o fărâmă din acest control. Rămân ancorată în zona mea de confort, iar fiecare mișcare este făcută cu o precauție extremă. De data aceasta, din cauza zilelor petrecute în camera mea din Londra, sub pătură, alături de șervețele pline de lacrimi, nu am avut timp să mă pregătesc psihic pentru o schimbare atât de radicală. Și așa cum am menționat, totul se desfășoară cu o viteză amețitoare. Poate că, dacă aș fi avut măcar un an la dispoziție să procesez ceea ce urma să se întâmple, gândurile mele ar fi fost diferite?

Pentru mine, ceea ce mi se întâmplă este și rămâne un lucru extrem de dificil, iar doar cineva care trăiește cu anxietate ar înțelege stările prin care trec acum. Sunt conștientă că mulți ar putea spune că sunt doar un copil răsfățat care exagerează, dar simt o neliniște care îmi apasă în piept și mi-e teamă de necunoscut. Mă întreb cum voi reuși să îmi fac prieteni sau, mai bine spus, dacă voi reuși vreodată acest lucru. Mă întreb dacă îmi va plăcea acolo și dacă mă voi simți acasă într-un loc plin de străini. Există prea multe întrebări la care nimeni nu pare să aibă un răspuns, nici măcar eu. Cu toate acestea, fac tot posibilul să ies din această stare copleșitoare.

Când am aflat că ne vom muta în Sicilia, am plâns zile întregi. Totul s-a întâmplat prea rapid, iar mama a avut grijă să grăbească de zece ori mai mult procesul de mutare, dar sunt convinsă că au ținut această veste ascunsă de mine pentru o perioadă îndelungată. M-am luptat din răsputeri să împiedic această mutare, ajungând chiar să-mi ameninț părinții că voi fugi de acasă dacă nu mă lasă să rămân în Londra. Eram dispusă să-mi găsesc un loc de muncă prin care să mă întrețin singură și să rămân acolo, în cel mai familiar loc din lume, unde se aflau și puținii mei prieteni - oamenii cu care mă simțeam cel mai confortabil. Dar toate eforturile au fost în zadar. Toate visele mele s-au prăbușit odată cu această veste blestemată, iar eu nu puteam face nimic. De atunci, am înțeles că orice scenariu aș fi construit despre viață, nu avea să fie regizat de mine. Se pare că cei 19 ani nu sunt suficienți pentru a-mi purta singură de grijă.

În prezent, toate demersurile noastre par să fie orientate exclusiv către susținerea tatălui meu. Pentru afacerile lui și pentru a fi mereu alături de el, pentru a-i oferi companie și, probabil, pentru a-i alunga singurătatea. Dar cu mine cum rămâne? Viața mea nu mai are nicio importanță? Nu sunt doar un obiect pe care îl poți transfera dintr-un loc în altul, plasându-l cu grijă pe un raft, pentru a-l admira ori de câte ori simți nevoia. Mă simt tot mai frustrată deoarece par să mă perceapă în continuare ca pe un copil neajutorat. Trăiesc cu impresia că sunt în totalitate sub tutela lor, ca și cum datoria lor pe această planetă ar fi să aibă grijă de mine ca și cum aș fi un obiect fragil. Nu am nevoie de ajutor. Sunt o ființă umană în toată firea. Și ceea ce mă enervează cel mai mult este că ei nu văd asta. Nu își dau seama că am crescut și m-am dezvoltat. Nu înțeleg că nu mai sunt copilul care nu își exprimă opinia și se supune orbește părerilor părinților. Nu sunt un bebeluș. Pentru numele lui Dumnezeu, sunt o femeie.