M-am trezit cu gândul la două lucruri. Primul este discuția de aseară cu Seb şi al doilea este cursa de azi.
Am realizat că trecutul nu îmi dă pace. Sunt ancorată de două realități: cea în care mă vindec de rănile fostei relații şi cealaltă în care am un tată absent. Mi-e frică să cunosc noi persoane şi poate de aceea caut confort în cei pe care deja îi cunosc.
Tata... este o situație dificilă. Totul a început de când a băut pentru prima dată. Nu şi-a dat seama că acea gură de alcool va duce la vicii. Era stresat cu munca, îi era teamă să nu dea greş, dar acum parcă nu îl mai recunosc. Poate nu am făcut-o niciodată.
Aş vrea ca măcar o dată să îi pese de mine. Să mă pună pe primul loc, indiferent de probleme. Dar mereu a existat o barieră între noi și nu am putut avea o relație tată-fiică.
Ar fi trebuit să mă aştept la asta. De când sunt mică, pictura este singura mea alinare. Desenam linii imperfecte și le dădeam o formă. Îmbrăcam fricile în culori și suferința în umbre. Mă amestecam printre gânduri și dădeam viață la tot ce gândeam. Uneori erau simple desene în cărbune grafic, alteori peisaje în acrilice. Dar de un lucru eram sigură: arta îmi vindecă sufletul.
Din exterior am părut mereu familia perfectă, părinții mei având un statut social foarte bun și fata exemplară. În spatele ușilor nimeni nu știa adevărul, cum până și pereții urlau. De multe ori nu aveam cum să învăț. Mă împărțeam când la firma familiei, când la școală, iar de cele mai multe ori, eșecul mi se datora mie. Pierdeam nopțile așteptându-l pe tata să vină mort de beat. Mi-era frică să nu izbucnească o ceartă și să îi facă rău mamei. Găsea tot felul de pretexte, uneori se răzbuna până și pe angajați. Era o persoană cu care nu voiai să ai de a face. Se împrumuta de bani, făcea scandal când lucruile nu mergeau cum vrea el.
Mă simțeam ca într-o colivie, unde nu aveam șansa să spun ce simt, ce iubesc, ce doresc. Am fost mereu rătăcită căutând calea de ieșire. Voiam să vină ziua în care nu mai trebuia să mă stresez din nimicuri. Cea mai importantă lecție m-a învățat Seb. Mi-a spus că fiecare om vine singur pe lume, cu problemele lui. De ce să îmi bat capul și să plâng eu degeaba?
La finalul zilei nu va mai conta. Nu vor mai conta facturile încasate, dățile în care am plâns când tata venea mort de beat, ci îmi voi aminti prima mea pictură, cursa care m-a făcut să îmi trăsalte inima. Momentele fericite sunt cele care îți rămân în minte și asta e tot ce contează.
M-a întrebat de ce uit de tinerețe, de ce nu fug spre libertate și să urmez lumina. Mi-a amintit de tablou și mi-a permis să visez, să sper că va veni timpul în care în loc să mă ascund printre greutăți, voi explora viața și voi descoperi zgomotul fericirii și voi iubi din nou. De asta mă aflu aici, pentru că i-am promis lui Sebastian dar și mie că voi lupta pentru pacea sufletească. Nu aș vrea să fiu în alt loc, ci doar lângă persoanele pe care le iubesc.
Uneori mă întreb dacă aș putea să îl mai iubesc? Dacă aș putea să îl văd ca o figură paternă și nu ca pe o persoană care îmi provoacă greață.
Astăzi am fost hotărâtă să îi dau mesaj, să închei treburile cu el.
M-a anunțat că vine în Monaco și ar vrea să luăm cina împreună. Mâine seară după ce aterizez, mă pregătesc să iau cina cu el.
Mă uit la ceasul de pe peretele camerei de hotel și constat că este ora 17. Aveam să plec cu Grace și câțiva dintre prietenii lui LeBlanc spre circuit. Unul dintre ei este fostul lui coleg de școală general și îl cheamă Ezra. Celălalt este Aiden, un fost coleg de curse. Cei doi au rămas în relații bune de prietenie. La paddock aveam să ne întâlnim cu antrenorul personal al lui LeBlanc, Lorenzo. Încerc să îmi las toate problemele deoparte și să mă concentrez doar pe prezent. Este tot ce am acum.
-Ce cald este, spune Ezra pentru a face conversație.
-Da. Sunt curioasă cum se vor descurca piloții pe o asemenea caniculă. Este infernal de cald, completez. S-a anunțat la radio a fi una dintre cele mai grele curse din istorie.
