Uneori anxietatea îmi stăpâneşte rațiunea. Uit cum să mă controlez. În aceste momente, am nevoie să mă izolez. Câteodată amintirile îmi revin atât de puternic în minte, încât uit să respir. Uit să mă mişc. Mă ghemuiesc în colțul camerei şi mă ascund ca un copil. Sunt damnată. Nu mai ştiu nimic de realitate, îmi dau seama că lacrimile au început să-mi cadă. Pur şi simplu nu mă puteam controla.
Picuri de lacrimi se scurg din sufletul meu. Ar trebui să pictez, să încerc să mă eliberez, dar pur şi simplu nu pot. Stau şi mă holbez în gol. Câteodată mintea mi-e blocată pe cele mai banale probleme. Am obosit să par fata perfectă, când eram defapt foarte neîncrezătoare. Mi-e teamă cu privire la examenele de la facultate, căci nu sunt suficient de deşteaptă. Mi-e teamă să nu fiu înşelată din nou. Am prea multe aşteptări, iar uneori uit să mai respir.
Mereu am muncit din greu pentru ce îmi doresc, dar toate mă compleşesc.
Aş vrea ca totul să fie mai uşor, să mai simt presiune în piept, să simt cum pulsul o ia la goană de la stres. Trebuie să îmi amintesc că uneori nu pot controla tot şi nu e greşit cu asta.
Uneori cer prea multe de la mine, iar trupul şi mintea îmi cedează. Mă gândesc la familie. Şi cum s-a schimbat totul.
Sunt unele lucruri pe care nu am putut să le împărtășesc cu nimeni. M-am afundat în muncă din cauza familiei. Am vrut să ajung sus. Să nu mai sufăr.
Încep să cred că ascund multe secret. Acum câteva săptămâni, tata a plecat de acasă, lăsând tot ce avea în urmă. Inclusiv pe mine. Nu s-a mai interesat dacă am nevoie de bani să trăiesc. M-a abandonat.
Aş vrea să îl regăsesc pe el, pe mine, sau pe amândoi. Încă nu m-am decis.
Nu sunt sigură că se va întoarce înapoi. Am încercat să îi scriu, dar mereu am şters mesajul. Voiam să mă eliberez de trecutul care mă apasă. Am uitat să zâmbesc, să respir de când am văzut cum încet şi lent se distruge.
Şi poate asta am vrut şi eu; să mă distrug aşa cum o face şi el. Şi nu îmi pasă de ce zice lumea. El e o parte din mine, e oglinda mea. Parcă am fi un acelaşi întreg.
M-a durut foarte tare să îl văd distrugându-se.
Voiam să îl opresc, să țip, să dispar. Voiam să fie bine. Eram prea mică să înțeleg. Îmi amintesc cât de mult îl divinizam când eram mică, iar acum nu mai recunosc străinul din fața mea. Ar fi trebuit să fie cel care mă protejează, mă ocroteşte de pericol, dar m-a aruncat într-un ocean al durerii fără să ştiu să plutesc la suprafață. Ar fi trebuit să îmi fie familie, să mă învețe ce e iubirea şi respectul, dar m-a făcut să sufăr. Să trăiesc cu speranța că va fi mai bine, că nu mă va trage şi pe mine în jos.
Am fost o fată care avea nevoie de un model de urmat. N-am avut mimic de învățat de la el. Toți copiii spuneau că e cel mai important să ai un tată ce te alină, ce ar sacrifica totul pentru tine. Un tată era important pentru a avea o familie, pe când el devenea tot mai rece. Era imposibil să conviețuiesc. Aveam nevoie de validare, nu violență şi tristețe. Nu nervi şi teamă. Totul devenea un infern. Ce l-a adus în starea asta?
Şi poate l-am judecat prea dur. Dar e vorba aia ,,Aşchia nu sare departe de trunchi". Uneori mi-e teamă să nu ajung ca el. E cea mai mare teamă a mea. Mă simt incoloră. Epuizată. Mă întreb de ce nu renunț. De ce nu mă las purtată de val. Doar el a făcut-o. De ce să nu fiu şi eu aşa, nepăsătoare.
Totuşi mi-e dor de el şi vreau să mă protejeze. Aş fi vrut să îl pot ajuta, să fim din nou o familie. Ultima oară când a dat pe acasă părea detaşat, mi-a spus că vrea să se facă bine pentru mine şi că o să plece. Aşa a făcut. Uneori îi mai caut silueta prin mulțime, sperând că o să se întorcă. Vocea mi se frânge şi nu pot să îl strig. Să îi fi zis "Adio, tată".
