machiavellian | seria Madness (part. IV)

Capitolul șase

- Voi sunteți mai dependenți de mine decât eu de voi.

Ceva în vocea lui liniștită m-a făcut să îl privesc.

- V-am oferit asta pentru ca ambele părți să fie mulțumite. Fiecare dintre noi ar primi ceva. Dacă nu sunteți de acord, e în regulă. Este decizia voastră și nu vă voi forța să faceți nimic.

Nu a fost niciodată decizia noastră.

- Dar dacă nu vă hotărâți să cooperați cu mine, veți pierde mult mai mult decât mine.

- De ce? întrebă Asher încet

- Dacă nu sunteți de acord, voi continua să caut până voi găsi în sfârșit o opțiune. Voi, pe de altă parte... s-a oprit o clipă, cu fața impasibilă, apoi a continuat. Veți trăi cu știința că ați renunțat la ceea ce era probabil singura șansă de a afla adevărul.

M-am uitat din nou la dosarul cu fotografia universității din Atlanta zăcând calm pe masă.

Mama noastră biologică este Holland Campbell. Ea ne-a născut, ne-a crescut și ne-a iubit.

M-am uitat obosită la băiatul care stătea lângă masă. Se uită la document cu o expresie de necitit pe chip. Nici nu puteam să îmi dau seama dacă respiră. Dintr-o dată am simțit o mare dorință să râd.

Chiar dacă totul se întorcea pe dos, ochii lui Kane Ward au rămas reci.

Îl priveam și mă întrebam ce a simțit când și-a văzut regretata mama lângă a mea în fotografie. Apoi timpul s-a oprit din nou când ochii lui s-au mutat înspre fața mea. Aveam expresii la fel de indiferente. Între noi era doar nerăbdare. Nu a mai rămas nimic din acele zile când i-am dat sufletul și trupul meu, nimic. Nu a fost ca în filme. Nu mai era nimic, pentru că noi nu mai eram ceva mai mult. Nu a fost o telenovelă în care foști îndrăgostiți să cadă unul în brațele celuilalt după câțiva ani. A fost o realitate în care aveam doar amintiri plăcute. Poate că inima mi s-a strâns puțin mai tare când i-am văzut fața perfectă pentru prima dată după ani de zile, dar asta a fost tot. Nu am vrut să se întoarcă trecutul. Cumva am știut că el simțea la fel.

- Nu trebuie să îmi dați răspunsul acum. rupse Dorian tăcerea

Am scăpat din gânduri și mi-am întors capul, rupând contactul vizual cu Kane.

Ceea ce a spus el sunt minciuni, dar nu există un sâmbure de adevăr în fiecare minciună?

- Știu că este un șocant pentru voi. repetă bărbatul. Trebuie să vă gândiți și să discutați. Unii dintre voi s-ar putea să fiți de acord, iar alții nu. Voi respecta fiecare decizie. Alegerea este a voastră. Adevăr pentru puțin ajutor.

- Nu e de puțin ajutor. mormăi Cyrus încet. Se uită la Dorian cu dezgust în ochi. Nu ne spui totul dintr-un motiv, iar Brooke nu este un bărbat cu care să te joci. Nu știu de unde ești, dar evident că nu de aici.

- Da, nu sunt de aici. a răspuns Dorian. Am spus-o deja, dar o voi spune din nou. Andersson are ceva care îmi aparține și voi ați avut contact direct cu el, ceea ce vă face diferiți de oamenii cu care lucrez sau cu care am lucrat. Vă spun mai multe dacă vă hotărâți, pentru că nu are rost să te prezint acum chestiunea. Nu îmi place să pierd timpul cu discuții inutile.

- Cred că ar trebui să știm în ce ne băgăm înainte să intrăm efectiv în asta. a spus fratele meu în mod rezonabil

- Nu de data asta. mormăi Dorian. Blake?

Mi-am ridicat capul, m-am uitat direct în ochii lui gri și urâți. Am simțit privirea tuturor asupra mea în acea cameră blestemata. Am simțit privirea îngrijorată a fratelui meu, privirile de necitit ale lui Seán, Edward, Cyrus. Am simțit privirea Dakotei Anelise Clarke, deoarece nu scosese un cuvânt în ziua aceea și nu știam dacă eram mai tristă sau mai fericită de asta. Am simțit privirile lui Xander și Ingrid. Și când am simțit și ochii lui Kane asupra mea, am știut că s-a terminat. Am apăsat un comutator invizibil în capul meu. Neputința pe care o simțeam a fost înlocuită de frig. Nici nu trebuia să îmi controlez expresia feței, pentru că în cei patru ani care trecuseră, o stăpânisem la perfecțiune.