Necunoscuta

Denisa și Greg

Denisa ajunse acasă, mă rog, la garsoniera căreia-i zicea casă, însoțită de o colegă de la Organizație. Oftă ușurată când se puse pe pat. Obosise foarte tare. Abia acum înțelegea de ce valoarea transplantului era atât de mare, încât echivala cu un bilet de ieșire din Organizație. Nu se putu abține să nu se gândească câți bani făcuse Organizația de pe urma ei deja, adunând operațiunile anterioare, plus acum faptul că donase... Oftă, apoi închise ochii. Dacă va putea, dacă se va simți mai bine mâine, își va mai face griji sau planuri. Deocamdată decise că era mai bine să-și păstreze toată energia pentru recuperare.

Totuși, somnul decise s-o ocolească, iar în minte îi reveni imaginea lui Greg, sărutându-i mâna. Își aminti cât de contrariată fusese de gest. Era un gest de respect? Sau de dragoste? ,,Adică, pe bune, chiar așa?”...Ea îl percepuse pe Greg cumva ca pe un tată. „Dar mai știi ce-i zace omului prin minte? Adică, mă rog, a intrat cam abuziv în viața mea, acolo, cu faza din parc...dar de fapt îi datorez prelungirea vieții mele...și ce am devenit de atunci...

E un joc la limită, gândi ea și zâmbi. Aș putea să-l văd mai mult ca bărbat, decât tată? Mă atrage în vreun fel? Câtă încredere pot avea în el? Aș putea accepta o relație cu un tip din Organizație? E voie? El are voie? La ce riscuri se expune el? Sau mă expune pe mine?”

Avalanșa de gânduri o făcu să se simtă somnoroasă.

-O, Greg!, rosti ea cu voce tare. Ce te-a apucat, oare?

Undeva, în depărtare, Greg se holba, ca de obicei, la un ecran, când o voce care îi spuse numele îi ajunse la urechi. Bineînțeles că Organizația monitoriza tot, știa tot, dar el profitase de asta și de poziția pe care o avea și își permisese să redirecționeze microfoanele de la ea, spre el. Reluă înregistrarea de mai multe ori, ascultându-i vocea ușor îngroșată, somnoroasă. Își dorea să fie cu ea, o dorea și fizic, dar se și atașase emoțional de ea, contrar tuturor protocoalelor. Dorea să-i fie protector și partener, și-și dădu seama cu surprindere că visa o viață de om obișnuit alături de ea. Concluzia că se îndrăgostise de ea îl lovi ca un par în cap.

Se duse la baie și se uită în oglindă. Avea aproape 50 de ani. Părul plin cu fire argintii, barba la fel. Ce putea să-i ofere? Și-n plus, era legat de Organizație ca de-o amantă pretențioasă. Îi veni să-și dea palme, meditând câtă dreptate avea Denisa când îl întreba ce-l apucase.

O ușă deschisă brusc îl trezi la realitate. Un coleg se repezi spre toaletă, murmurând o scuză și spunând ceva despre o urgență. Greg oftă, se spălă pe mâini, apoi ieși. Aici trăise și probabil că tot aici va și muri, alături de oamenii din Organizație. Iar visele cu Denisa trebuiau încuiate undeva și ascunse ca niște comori de preț, pe care le vizitezi în secret și-ți bucuri sufletul cu ele. Strânse din gură cu amărăciune, apoi își continuă supravegherile.

 Spre seară ieși la o bere cu doctorul, care văzându-i amărăciunea, încercă să-l descoasă. Greg spuse că se simțea obosit, ceea ce era adevărat. De la o vreme chiar simțea asta, dar nu spusese nimănui nimic. Desigur, acum senzația era din altă cauză, dar doctorul se puse în alertă imediat și-i spuse să se prezinte pentru analize a doua zi. Fără prea mare tragere de inimă, acceptă.

-Prietene, nu-i a bună, îi zise doctorul a doua zi. De ce n-ai zis nimic mai devreme?

Greg ridică din umeri. În afară de faptul că se simțea mai obosit, nu avusese alte probleme.

-Ești în  concediu medical din momentul ăsta. Te bag sub tratament. Pleacă de aici! N-ai voie sub nicio formă să te obosești sau să te stresezi, ai înțeles? Mâncare sănătoasă, reduci sarea! Ne revedem oricând simți că ceva nu e în ordine, ai numărul meu, mă suni!

Greg îl privi nedumerit:

-Dar despre ce e vorba? Am ceva grav? N-am cum să am ceva grav, fac anual toate testele...Ce am?

-Tic-tac! , răspunse doctorul, mimând un ceas în dreptul inimii. A îmbătrânit motorul, prietene! La ce stil de viață ai avut și încă mai ai, nici nu-i de mirare...Zilnic gestionezi situații care mai de care mai complicate, hormonii de stres explodează, iar tu faci asta de zeci de ani! Cam... inevitabil, ce să zic! Să vedem cum merge cu tratamentul ăsta, apoi mai vorbim, zise el repede, privind spre asistenta care tocmai intrase.

-Și cât o să fiu în...concediu?

-Nelimitat, prietene. Te întorci când sunt mulțumit de cum arăți.

Planul încolți instant în mintea lui Greg. Luă plicul cu medicamente, îl îndesă în geantă, mulțumi, salută, apoi plecă. Se opri la o florărie, cumpără cel mai mare buchet de trandafiri și la scurt timp după aceea se afla în fața garsonierei Denisei. O sună,  o întrebă cum se simte și dacă ar putea sta de vorbă, iar când ea răspunse afirmativ își ceru voie să intre. Denisa zâmbi. Tipic pentru Greg.

Se ridică să-i deschidă. Merse încet până la ușă. Rămase cu gura căscată la vederea trandafirilor. El sări s-o ajute să se întoarcă în pat. Apoi se descălță și-și suflecă mânecile. Denisa se holba la el incapabilă să articuleze ceva. Ce-l apucase pe omul ăsta?

-N-ai cum să te refaci dacă n-are cineva grijă de tine, zise el vesel. Ți-e foame?

Ea încuviință. Se uită aiurită cum șeful ei, mare om al Organizației, merge la ea în bucătărie, curăță cartofi și feliază carnea, cum amestecă în tigaie și-i aduce și ei să guste din mâncare. Apoi gustă și involuntar începură să-i curgă lacrimile.

-Ce-i?, se alarmă el. Te-ai ars? Nu-ți place?

-Greg, șopti ea, negând din cap. N-am mai mâncat o mâncare cu gustul ăsta de când a murit mama...

El o privi intens. Dumnezeule! Cât își dorea să o strângă în brațe, să o protejeze! Cât suferise, biata de ea, prin câte trecuse, cât de curajoasă fusese!

-Denisa...șopti și el. Îmi pare rău! N-am știut...n-aș fi făcut-o...

Ea îi puse un deget peste buze:

-Nu...ia-mă în brațe!

El puse farfurioara deoparte și-o prinse în brațe cu precauție, ca pe un bibelou. Trecură câteva momente, apoi ea începu să plângă și mai tare:

-Greg! Greg! Ce înseamnă toate astea? De ce ești aici?

-Șșșt! Nu mai plânge! Nu mai plânge!, șopti el. Totul e bine, nu te îngrijora!, adăugă el, deși nu știa prea exact nici el ce însemna asta. Sunt aici, zise el serios, fiindcă îmi pasă de tine. Vreau să fiu sigur că te refaci cum trebuie. O să stau prin prejmă o vreme, dacă și tu ești de acord. Fără obligații, ok? Pune deoparte tot ce știi despre mine, consideră-mă prietenul tău...

Ei îi vâjâia capul. Dădu afirmativ din cap automat. Nu putea gândi. Mâncarea și îmbrățișarea lui o dăduseră peste cap.