Necunoscuta

Biblioteca

În ascunzătoarea lui din țara vecină, cu un nume nou și o față nouă, Max, numit acum Viktor, trăia liniștit. Nu-și cheltuise nici a zecea parte din ce-și pregătise ca fond de urgență. Se scurseseră aproape doi ani de când trăia aici, iar el nu-și putuse niciodată închipui că va ajunge să-i placă să trăiască simplu și tihnit. Ba chiar ajunsese să se integreze în comunitatea  micului sat de munte unde locuia. Vorbea aproape fluent limba și se descurca în toate situațiile, cum o făcuse întotdeauna.

Prins în rutina zilnică simplă, descoperi farmecul vieții obișnuite. Se trezea de dimineață, făcea un foc, apoi se arunca în pârâul rece, indiferent de anotimp. Se întorcea înghețat la căldură, apoi își făcea un mic dejun sănătos. Pentru știri folosea un aparat de radio portabil. N-avea nici televizor, nici conexiune la internet, ceea ce-l făcea un tip complet aliniat comunității izolate unde se afla. Cât era ziua de lungă, găsea de lucru ca zilier, ca să-și ocupe timpul. Mereu era ceva de făcut, ba un gard de reparat, ba un coteț, ba un acoperiș. Devenise omul bun la toate în comunitate. Singurele dăți când pleca erau atunci când mergea la bibliotecă, într-o comună învecinată. Tot atunci erau și singurele dăți când își aranja ținuta și barba. În rest, arăta ca oricare dintre cei câțiva săteni de prin partea locului.

Nu avea mari planuri de viitor. Se mulțumea cu fiecare zi în care trăia sub binecuvântarea anonimatului. Se ducea la cârciuma din sat cu ceilalți si își lua câte o bere, apoi stătea și îi studia pe ceilalți, le asculta poveștile. După o vreme știa exact care cât rezistă la băutură, care ce probleme are, care ce planuri are, care ce slăbiciuni are. Descoperi moduri noi de a manipula oamenii fără ca aceștia să-și dea seama, folosind abilitățile dobândite în trecutul lui tumultuos. Și trăia bine și mai liniștit decât își închipuise vreodată că ar putea.

De aceea, vestea asfaltării drumului îl umplu de îngrijorare. Cu noul drum de acces, necunoscuții urmau să invadeze zona, poate urma chiar să se construiască vreun popas turistic...La asta stătea și contempla în ultima vreme, privind nemișcat serile la lumina focului din sobă. Își cântărea șansele: merita să plece sau să rămână? Decise că  va vedea ce era de făcut când va veni vremea.

În comuna vecină, Ella, bibliotecara, se gândea destul de serios și tot mai des în ultimul timp la străinul bărbos și evident cult din satul vecin. Se interesase la toți cunoscuții din zonă și nimeni nu știa nimic despre el, în afara faptului că apăruse de nicăieri în urmă cu doi ani și de atunci se comportase bine cu toată lumea. La cei aproape 30 de ani ai ei, resimțea acut singurătatea, după ce-și tocmai își îngropase părinții, iar cu câțiva ani în urmă se despărțise de soțul ei, care o părăsise atunci când aflase că nu putea avea copii. Nu dorea să fie cu nimeni dintre cei cunoscuți din zonă. Își jurase să aibă o relație doar cu un străin, apoi suferința devenise și mai mare, când aflase că fostul ei soț se logodise cu o prietenă comună și așteptau primul lor copil.

Trecuseră trei săptămâni de când Viktor împrumutase ultima dată cărți, iar Ella știa că el nu întârzia niciodată cu returnarea lor. Își pusese cea mai frumoasă rochie tricotată pe care o avea, fiindcă era frig, iar părul lung, pe care de obicei îl purta prins într-un coc sever, îi curgea liber pe spate. Se studie scurt în oglindă: arăta bine! Acum ori niciodată!, își zise, apoi ieși încrezătoare în întâmpinarea lui.

El sosi. Ca de obicei, o salută politicos, îi puse pe tejghea cărțile, iar apoi începu să caute printre rafturi. Din spatele tejghelei, ea îl privea pe furiș. Max nu era nici chior, nici prost. Observase ocheadele ei de mai multă vreme, dar fidel principiului ,,lasă pisica să vină la tine”, făcuse pe indiferentul cât mai mult timp cu putință. Surâse vag când ea se aplecă brusc atunci când el se prefăcu că se uită în direcția ei.