Necunoscuta

Dispariția

,, A trecut o lună de la coșmarul cu Geo împușcat. El e bine, slavă Domnului, și la fel și eu. De când a ieșit din spital, viața mea a fost o continuă alergare între acasă la noi și acasă la el. Facem un fel de slalom între case, orice, ca să fim împreună.

Am cunoscut-o și pe bunica lui, am fost cu el și la cimitir, la mormântul părinților lui. S-a integrat perfect în grupul fraților mei, și, surprinzător, nu l-am auzit vreodată pe Giani să vorbească despre cineva mai frumos decât despre el.

Stând acum și gândindu-mă retrospectiv, ceea ce părea să fie un dezastru, s-a dovedit a fi cel mai bun lucru din viața mea de când a murit Tata.

Mario s-a întors acasă. El și Giani sunt mai uniți ca niciodată. Alex și compania lui sunt anchetați, dar Max nu-i de găsit. Cu siguranță s-a ascuns undeva, de unde trage sforile. Nu-mi vine să cred că la acel moment nu mi-am dat seama ce pericol mă pândea. Și nici nu-mi vine să cred că am reușit să scap în felul în care am făcut-o. Dar dacă nu ar fi fost astea, nu l-aș fi cunoscut pe Geo.

Știu că e devreme și poate imatur să gândesc așa, dar mă văd împreună cu Geo pe termen nedefinit. Nu am o viziune clară a viitorului nostru, nici nu-mi bat capul cu așa ceva. Știu doar că îl iubesc și mă iubește cu pasiune, că e sincer, că un om bun. Nu mi-am închipuit niciodată că voi putea avea încredere în cineva mai mult decât am în frații mei, dar uite că s-a întâmplat. Așa cum suntem acum e perfect. Nu-mi doresc mai mult de la viață decât să fie așa cum e acum: familia unită, iar eu în brațele celui mai bun om de pe planetă.

Sunt o norocoasă și mă bucur din plin de norocul meu. Sunt recunoscătoare pentru tot ce sunt și tot ce am”.

Mario închise jurnalul Elenei și-l puse jos, lângă pat, acolo unde îl găsise. Era a treia oară când citea cele scrise de sora lui, ca să-și mai astâmpere dorul de ea. Și ca de fiecare dată, ieșea din camera ei tiptil și mergea într-a lui unde plângea și scria versuri.

Toți erau praf de când Elena dispăruse. De data asta nu mai fusese de găsit nicăieri. Nimeni nu putuse găsi nimic, nicio rețea nu dăduse de niciun fir. Toți cinci, frații și Geo, erau absolut devastați.

După ce Geo ieșise din spital, Giani îl invitase la ei, ca să sărbătorească însănătoșirea lui. Aveau de sărbătorit și salvarea Elenei, și reunirea familiei. Fusese o petrecere în toată regula, iar surpriza finală fu când Geo, legat la ochi de Elena, se duse să vadă noua lui mașină de teren. Era exact același model și culoare, doar mai nouă. Cum rar se întâmpla, Geo rămăsese mut și Elena, cu exuberanța ei, îl puse să promită că vor merge la explorat munții împreună. Fusese o seară magnifică, le umpluse tuturor sufletele de bucurie și speranță, iar în săptămânile ce urmaseră totul decursese perfect, ceea ce și dusese la notițele din jurnalul Elenei.

Fiecare dintre ei își continuase viața ca înainte, doar că acum erau mai uniți ca niciodată. Fiecare se gândea în sinea lui că de acolo de unde e, Tata e cu siguranță mândru de familia lui.

Însă destine rupte cu decenii în urmă trebuiau să se unească din nou. În marea schemă a lucrurilor, tot ceea ce se întâmplă are sens, chiar dacă pe moment nu pare așa. Iar neînțelegerea a ceea ce se întâmplă provoacă conflicte interioare și durere nespusă. Uneori nici omul aflat la sfârșitul vieții nu poate să-și dea seama de ce s-a întâmplat ce s-a întâmplat...poate durează mai multe generații ca să se poată înțelege imaginea de ansamblu. Bieți muritori, avem o perspectivă atât de limitată asupra lucrurilor...

Elena se apucase cu sârg de un curs de gătit. Unul dintre cei mai prestigioși chefi o luase sub aripa sa și-i împărtășea din experiența lui, iar ea era absolut încântată să învețe și apoi să aplice cele învățate, spre deliciul fraților și iubitului ei.

Într-o zi, absolut din întâmplare, avu viziunea unei rețete și se apucă înfrigurată să caute prin bucătărie ingredientele. Le avea pe toate, mai puțin un condiment exotic. Nu mai avusese răbdare să sune la cineva care să i-l aducă. Se urcă pe motocicletă și porni spre piață. Zgomotul și aglomerația mulțimii o captă și nu băgă de seamă cei doi indivizi care o urmăreau din două părți diferite ale pieței. Merse spre tarabele cu condimente, găsi ceea ce căutase, plăti, apoi porni înapoi spre motocicletă.

Unul dintre cei doi urmăritori o abordă:

 -Sunteți cu motocicleta...? și-i recită numărul de înmatriculare.

 -Da, de ce?, răspunse ea mirată. E parcată neregulamentar, sau ce?

 -Păi, domnișoară, fratele meu e un idiot și v-a răsturnat-o când făcea niște manevre. V-am căutat peste tot prin piață, să ne putem înțelege ca oamenii, să nu chemați poliția...

Nesuspectând nimic. Elena merse în viteză spre parcare. Era furioasă la culme, dar încerca să se controleze. Aprecia gestul omului care nu fugise de acolo, lăsând motocicleta avariată...

Ajunsă la fața locului, Elena privea motocicleta descumpănită. Nu arăta avariată absolut deloc. Se aplecă să verifice partea de jos, când...

O cârpă îmbibată într-un lichid îi fu pusă peste față.  Aproape instant adormi. Apoi cei doi o băgară într-o mașină parcată, foarte convenabil, fix lângă motocicletă. Demarară și părăsiră parcarea, apoi, la marginea orașului, trecură cu Elena într-o altă mașină care-i aștepta. Ajunseră peste câteva ore la centrul de transplant, unde li se înmână valiza cu bani, iar Elena fu dusă direct sus și pregătită pentru operație.

Urma să fie folosită ca donatoare de organe, apoi lăsată să moară. Așa se întâmpla de obicei cu cei răpiți pentru traficul de organe. Unii mai erau găsiți, alții, niciodată. Nimănui nu-i păsa de cine erau ei, erau simple piese de schimb pentru cei dispuși să plătească suma corectă. Nimeni  dintre ai ei nu avea încă habar că Elena dispăruse, că fusese răpită, că i se pregătea moartea.

Dar, în marea schemă a lucrurilor, Elena nu-și jucase rolul final. Substanța care o adormise își pierduse efectul, iar ea se trezi goală, întinsă pe o masă, într-o sală luminată slab. Cel pentru care se afla acolo nu se simțea bine, iar doctorii se aflau cu toții lângă el, încercând să-l stabilizeze înainte de intervenție.

Se uită dezorientată la sala unde se afla, apoi rememoră, cât putu, faza cu motocicleta. Nu-i fu greu să pună cap la cap ce se întâmplase, dar nu-și putu da seama nici în ruptul capului ce căuta în sala aceea. Se pipăi ca să se asigure că era întreagă, apoi se dădu jos de pe masă și se duse spre ușile duble. Pândi momentul când nu venea nimeni. Se duse într-un birou, unde găsi o pereche de saboți și o uniformă de asistentă, se îmbrăcă în viteză, apoi porni să caute ieșirea din secție. Zări o cutie cu măști, își puse masca, apoi se pregătea să plece, când auzi o voce care o strigă:

 -Hei! Soră! Adu-mi imediat tot istoricul pacientului! Trebuie să mai studiem odată toate antecedentele, înainte să începem transplantul! Și verifică să nu se fi trezit donatoarea! Trebuie să mai fie în viață măcar până ce prelevăm organele, știi!, zise el, râzând ca de o glumă bună. Hai, fuguța! N-avem timp de pierdut!

Elena încuviință. O luă la fugă spre sala de unde trebuia să aducă actele, apoi după ce trecu de colț, o rupse la fugă în direcția opusă. Observase planul de evacuare al clădirii și în gândul ei îl binecuvânta pe Tata, care făcuse pregătiri peste pregătiri cu ei, în copilărie, pentru situații de urgență. Ieși în viteză pe scări, apoi coborî tot în viteză cele zece etaje. Ajunsă afară abia mai putea respira, dar se simțea finalmente liberă. Știa că e o chestiune de minute înainte să fie descoperită evadarea ei, știa că mai mult ca sigur fusese surprinsă de camerele de supraveghere când ieșise din sala aceea, apoi din birou. Dar nu-i păsa. Mintea îi lucra febril. Se întoarse și se uită la clădirea masivă de unde tocmai ieșise și pe care scria cu litere enorme:

CENTRUL DE TRANSPLANT ,,O NOUĂ VIAȚĂ”