Never Again

Capitolul 27

Natasha

Seara anterioară a fost specială. M-am simțit super bine cu Bryan. Dar îngrijorarea mea care-l privește pe Forest tot nu a dispărut.

Dar pot să jur că ieri mă privea...

Acum sunt la companie, în biroul lui Bryan, și mă uit peste dosarele unei clădiri construite cu câțiva ani în urmă undeva prin San Diego. El a plecat la baie.

Îmi ridic ochii din dosar, îl închid și îl pun pe canapea. Mă ridic și mă uit pe geam. Din biroul lui Bryan vezi foarte bine parcarea. Îmi pun mâinile la piept și gândurile mă atacă.

„Realizezi că te-ai îndrăgostit de șeful tău,nu?"

„Dumnezeule! Ți-ai tras-o cu el de câteva ori, de ce nu i-ai putut rezista?"

Brusc vibratul telefonului meu îmi întrerupe legătura cu gândurile mele. Observ cuvântul „Mama" pe ecran.

Oftez și răspund șovăind.

— Da... mama.

— Ce faci scumpo?

— Sunt la companie. Tu ce faci?

— Foarte bine. Tocmai ce am ajuns de la cumpărături.

— Aha, și te-ai decis să mă apelezi acum, după câteva luni în care nu mai m-ai apelat să mă întrebi cum mă simt după accident.

— Nu am avut timp, Natasha. Nu te supăra acum.

Eu pufnesc disprețuitor.

— Ce vrei? Cu siguranță m-ai sunat cu un motiv întemeiat.

— Ba nu. Te-am sunat să mai vorbim și noi ca fetele.

Îmi dau ochii peste cap.

— Dacă aduci vorba de Forest fi sigură că te voi disprețui o perioadă.

— Oh, haide Natasha! Nu mai fii fraieră! Băiatul ăla te-a iubit și pun pariu că încă te iubește! Pierzi șansa pe zi ce trece să te împaci cu el!

— Era abuziv mamă! Mă lovea, era gelos, m-a înșelat cu cea mai bună prietenă și tu tot de partea lui ești!?

Spun brusc fiind copleșită de amintirile îngrozitoare din relația mea cu Forest.

— Și tu l-ai subestimat! Ripostă ea.

Oftez și incep să vorbesc încercând să mă mențin calmă.

— Purtăm conversația asta de câțiva ani, mamă... Nu te-ai săturat să mă acuzi pe mine pentru greșelile lui?

— Resemnează-te, Natasha! Nu te mai plânge degeaba!

Îmi dau din nou ochii peste cap și închid apelul fără să persist.

Aud cum ușa biroului se deschide, mă întorc și îl văd pe Bryan cu o sticlă de apă în mână.

— S-a întâmplat ceva? Mă întreabă văzându-mă palidă.

Buzele mele se arcuiesc într-un zâmbet mic.

— Nu, rostesc suav, sunt bine! El se așază pe scaunul lui de birou și își întoarce capul spre mine. Cred că mă duc să-mi iau un Frappuccino de la Starbucks. Vrei ceva?

El stă puțin să se gândească puțin.

— Nu, mulțumesc. El își deschide laptop-ul. Să te miști repede.

Eu dau din cap și ocolesc biroul ieșind pe ușă.

• • •

Am avut o surpriză imprevizibilă când m-am întors la companie. Bryan tocmai ce mi-a spus că tatăl lui și-a recuperat puțină putere și are de gând să vină aici și să țină o ședință cu angajații importanți. La ora 13:00.