*86*

74 14 0
                                    

Rose pov.

Mă agăț de piciorul lui stâng, cu unghiile afundate în materialul pantalonilor clasici. În genunchi, cu capul ridicat spre chipul lui nevăzut de 5 ani și cu buzele între deschise ce încearcă să rostească cuvinte neînțelese de el. Fereastra mică îi pătează fața cu o dungă de lumină ce e singurul lucru ce strălucește în cameră, în afară de inelul de pe degetul lui așezat pe paharul cu vin. Ochii îi lucesc când privesc spre chipul meu. Își dezlipește spinarea de pe spătarul scaunului luându-mi bărbia însângerată între degete ca mai apoi să mi le treacă prin șuvițele rebele de pe chipul meu.

-Nu ne-am văzut de mult, iubire...

Aș vrea să îi mai aud vocea odată așa că strâng materialul mai strâns între degete.

-Ești disperată, nu? Unde e fetița aia mică de acum 5 ani?

Vocea i se combină cu un ușor râset când o spune. Dacă asta înseamă să ai atenția lui voi fi în stare să implor să îmi lipească un pistol de frunte, orice numai ca să privească în direcția mea. Pereții reci și gri, culoarea cimentului vechi, îmi strecoară un fior pe spinare. Ăsta e primul etaj de sus al subsolului său. Spune că doar eu am voie să întru aici. Vocea îmi tremură când îmi dau seama că crede că m-am schimbat. Fac orice îmi spune dacă asta ar însemna să pot sta in spatele lui. Dar îl pot pierde. Iar ideea asta mă îngrozește teribil.

-Sunt aici...

Mă dă mai aproape de el, lipindu-și palma de partea din spate a gâtului meu. Lasă vinul să curgă pe podea

-Atunci dovedește-mi că nu te-ai schimbat. Unde e Park, dragă?

Degetele mele se înfășoară în jurul brațului său iar fețele ni se apropie din ce în ce mai mult. Ochii săi par verzi în lumina ce o emană mica fereastră.

-În libertate...

-Unde mai exact?

Degetele lui se strâng în jurul gâtului meu din ce în ce mai mult. Mâna lui liberă ține un pistol îndreptat în dreptul peretelui din față. În dreptul unui om.

-În Seul. Lângă lac...

-S-a întors la centru? Fetele sunt în viață? Minnie e în viață?

Zambetul slab îi dispare iar disperarea mea nu știe cum să îl întoarcă înapoi. Metalul rece al scaunului se lipește de picioarele mele în timp ce eu mă dau mai aprope.

-Da...

-Da?

Sprâncenele i se ridică arătând o confuzie ce mă panichează.

-Jimin s-a reîntors la Centrul. Fetele sunt vii...

-Minnie? Fata cu ochi verzi, păr negru și balerini roșii? E în viață?

-Da...

-Să o ucid? O să i-au abilitatea de a respira oricui te deranjează, o știi.

-Ai încercat cu ani în urmă...

Mă bâlbâi iar asta nu îl face decât să zâmbească. Poate ar trebui să o fac mai des. Poate ar trebui să nu vorbesc deloc dacă asta ar însemna să îl fac să zâmbească.

-Asta a fost acum 6 ani.

-Ucide-o...

Lasă dinții să i se vadă cu un zâmbet larg pe care nu l-am mai văzut de mult. Râsetul lui umple încăperea iar aceasta îi răspunde cu un ecou sonor. Părul lui negru îi acoperă o parte bună din ochi atunci când mă privește apăsând pe trăgaci și umplând camera de râsetul lui.

-Fata mea cuminte...

Șoptește privind spre cadavrul de pe podea și întorcându-se la mine cu câțiva stropi de sânge pe obrajii lui.

꧁Blood and Calls꧂Where stories live. Discover now