Te iubesc altfel

Capitolul 24

Perspectiva Thiarei

Simt cum patul de sub mine începe să se miște ușor, de parcă ar vrea să mă dea jos și să scape de greutatea mea.

Stai, patul de sub mine se mișcă?

Îmi deschid ochii buimacă și, cu ei mijiți din cauza luminii, privesc în jurul meu doar ca să realizez că patul de sub mine este Amos Denzel în carne și oase. Nu îmi amintesc exact când am adormit seara trecută, dar nu îmi amintesc nici ca picioarele noastre să fi fost atât de încolăcite, iar brațul meu să îi înfășoare abdomenul roșcatului în timp ce capul mi se odihnește pe pieptul lui, acolo unde-i bate inima.

"'Neața." Amos mă salută și îmi vorbește cu cea mai drăgălașă voce auzită de mine. Răgușită, somnoroasă și jucăușă. Se uită în jos spre mine și îmi zâmbește, dându-mi la o parte firele de păr care îmi intrau în ochi.

"Nu îmi amintesc cum am ajuns să te sufoc în halul ăsta." Îi spun eu lui Amos rușinată, despleticindu-mi picioarele de ale sale și trăgându-mă de lângă el ca să îi dau spațiu. Amos râde. E cel mai frumos sunet auzit de mine într-o dimineață.

"Nu-i stres. Ai dormit bine?" Mă întreabă el, așezându-și brațele sub ceafă și privindu-mă.

"După ce ai venit, am reușit să adorm. Chiar îmi cer scuze că te-am trezit." Spun jenată. Chiar a trebuit să îmi fac mult curaj să merg la Amos să îl trezesc și să îl rog să doarmă cu mine, ca un copil naiv și speriat de orice. E chiar stânjenitor, dar nu e ca și cum îmi pot controla fobia mea față de tunete și furtuni. Mereu m-au speriat. Mereu m-am temut de ele și niciodată nu a fost cineva alături de mine. Nu așa cum a fost Amos a cărui brațe s-au simțit atât de calde și primitoare.

"Jur că dacă îți mai ceri o dată scuze pentru asta nu mai vorbesc cu tine." Amos spune răspicat, iar eu ridic mâinile în semn de cedare și îi promit că nu-mi voi mai cere scuze pentru asta.

"Tu ai dormit bine?" Continui eu.

"Da."

"Cum îți e nasul și buza?" Îl întreb o dată ce îmi iese în evidență firul roșu închis care îi traversează buza de jos din cauza incidentului de ieri.

"Sunt bine. N-am nimic. Mă doare puțin nasul atunci când îl mișc, dar e normal."

"E normal?" Amos vorbește de parcă ar fi un fleac. "Poate chiar ar trebui să te vadă un medic."

"Nu îți mai face atâtea griji. Voi trece pe la bunicul meu ca să arunce o privire." Amos ridică din umeri și oftează cu exasperare.

"Deci medicul care m-a verificat pe mine chiar era bunicul tău?" Întreb cu maximă curiozitate. Nu prea știu detalii despre viață personală a lui Amos. Cel puțin nu știu mai mult decât mi-a permis el, iar unele lucruri doar le-am dedus.

"Nu știu dacă să spun din păcate sau din fericire, da."

"Ce vrea să însemne asta?" Mă încrunt eu, dar Amos chicotește.

"Să ai un bunic medic și arțăgos nu e așa minunat cum pare. Amos, îndreaptă-ți spatele ăla, stai numai cu capul în jos pe telefon, vrei să faci cifoză? Tușești? Sper că nu te-ai apucat de fumat, ca tac'-tu'-n tinerețe, că nu vreau să îți văd plămânii morți! Agh, nu pot să cred! Băi băiatule, tu bei energizante? Mia, nici nu îmi vine să cred că-l lași cu așa ceva... îți zic eu, inima aia n-ajunge bine, îți accelerează ritmul cardiac și îți ridică presiunea arterială. Ești conștient că poți să mori? Măi, nimeni nu mă aude în casa asta?"

Amos a continuat să vorbească imitându-și propriul bunic și reproșurile pe care, cel mai probabil, le-a auzit de-a lungul vieții sale. Râd cu atâta poftă de felul în care Amos îl imită încât nu mă pot opri preț de câteva momente.