Never Again

Capitolul 9

— O să chem un Uber.

Eu dau scurt din cap.

• • •

Ajungem la destinație și observ un bărbat îmbrăcat la costum care aștepta la intrarea în restaurant.

— Probabil el e, șoptesc eu spre Bryan și el întoarce capul.

Mâna lui îmi atinge talia ceea ce mă face să mă încordez. Și totodată îmi stârnește furia.

— Bună ziua! Se aude vocea lui Mason Vance. Bryan Connelly?

El se aproprie de noi.

— Da!spune Bryan și întinde mâna și bărbatul i-o strânge.

Mason Vance este un bărbat înalt, cam cât Bryan. Are părul negru bine aranjat și ochii căprui închis, la prima vedere poți spune că are ochii negrii.

Mason întinde mâna spre mine și se prezintă.

— Mason Vance, încântat.

— Natasha Cooper, secretara lui Bryan. Încântată! Îi strâng eu mâna.

— Îmi cer scuze că nu am putut să vin ieri. A intervenit o problemă.  Sper că nu v-am creat probleme.

Îl vad pe Bryan cum încearcă să-și mențină o expresie cât mai neutră. Aparent nu vrea să spună nimic, așa că îl salvez eu.

— Nu este nimic. Am petrecut timpul prin oraș. Ne-am distrat...

Ohoo, și ce distracție abominabilă!

Bărbatul a zâmbit și a gesticulat spre intrarea restaurantului.

— Mergem înăuntru? Întreabă el.

— Sigur! Spun eu.

Bryan nu spune absolut nimic. Își păstrează aceeași expresie neutră și impenetrabilă.

Îl strâng puțin de braț și el inspiră și expiră apăsat.

— Încearcă și tu măcar să pari interesat de situație! Mă răstesc la el în așa fel în cât doar el să mă audă.

El ridică scurt sprâncenele.

Noi doi și domnul Vance ne-am așezat într-un separeu mai ascuns de persoanele care sunt în împrejurimi.

Domnul Vance începe conversația.

• • •

Conversația a decurs bine. Toți trei am pierdut noțiunea timpului. Am verificat ceasul digital de pe ecranului telefonului mobil și observ ora 22:34.

— Este târziu? Șopti Bryan.

Domnul Vance e plecat la baie.

— Aparent... da...

Palma lui se lipește de coapsa mea. Oftez îndelungat și încerc să-i îndepărtez mâna de piciorul meu cu grație. Dar el nu dorește s-o facă.

— Te rog ia mâna de pe mine. Nu e deloc amuzant... gâfâi eu.

El rânjește sfidător.

— A spus cineva că e amuzant? Mâna lui urcă tot mai sus.

Noroc cu rochia asta lungă că altfel nici nu vreau să mă gândesc unde punea mâna. Sau mai bine zis... unde vrea să pună mâna.

A făcut asta și aseară, idioato!

— Știi... prefer mai mult fustele scurte... Sunt...proeminente.

Înțeleg de ce subînțeles vrea el dea dovadă.

Îmi mângâie piciorul sfidător și se aproprie din ce în ce mai mult de urechea mea.

— Crezi că faptul că ești secretara mea mă împiedică să ți-o trag?

Șoptește el cu voce suavă.

Trag aer profund în piept și încerc să îi îndepărtez din nou mâna. Nu și-o mișcă deloc.

— Dumnezeule, de abia aștept să mă întorc în California și să mă scutesc de momentele astea cutremurătoare! Rostesc dezgustată.

Colțurile gurii lui se arcuiesc din nou într-un rânjet obraznic.

— S-o crezi tu! Te vei muta în aceeași clădire cu mine!

Mă crispez.

— Ba nu! N-am s-o fac!

— Atunci te voi lua cu forța!

Îmi dau ochii peste cap.

— Nici bine nu am ajuns să îți fiu secretară că-mi faci avansuri!

El ridică din umeri.

— Când ajungi să intri în iadul meu ori ieși dar cu eforturi aproape imposibile ori nu ieși. Și probabil tu vei rămâne fiincă ești extrem de sexy și mă exciți la maxim...

Îmi las capul în mâini. 

— Îmi strârnești greața al naibii de mult! Stai... tu locuiești într-un apartament?

El chicotește.

— E mai mult un penthouse. Dacă dorești îți pot dărui și ție unul. Oh, și ce minunat! Am unul liber exact lângă al meu!

Își ia mâna de pe coapsa mea și-și arcuiește coloana.

 Slavă Domnului!

— Nu mersi! Nu am nevoie de ajutorul tău! Mă simt destul de bine în apartamentul meu.

Își aruncă brațul de după gâtul meu. CARE ÎMI E NENOROCITUL DE NOROC!? Întorc capul și îl zăresc pe domnul Vance cum se îndreaptă cu pași repezi spre masa noastră.

— Îmi cer scuze, rostește el agitat, a intervenit o problemă personală. Trebuie să plec.

— Nici o problemă, rostește Bryan amabil, plecăm și noi.

Cât de bipolar poate fi! 

Domnul Vance pleacă înainte și eu cu Bryan tocmai ce ieșeam din restaurant, brațul lui încă îi atârna pe umărul meu.

— Mi-ar fi plăcut să-mi comand un desert, dar aparent o să am parte de unul copios când ajungem în camera de hotel. 

Rostește el visător.