My immortal ✔

Adio

Brooke,

Înaine ca totul să se termine pentru totdeauna, vreau să-ți amintesc de 14 septembrie, 2007. Atunci a fost prima dată când te-am văzut - stăteai pe iarba verde, sprijinită de un copac din curtea liceului, și citeai Jane Eyre, purtând un tricou cu Fall Out Boy. Puteam să jur că până atunci nu mai văzusem nimic atât de perfect. Îmi amintesc că îmi puneam tot felul de întrebări și simțeam că era acum ori niciodată - trebuia să te am sau dacă nu să mor, pur și simplu. Apoi, după fix un an de zile, după prima întâlnire, primul sărut și toate cele, mi-ai șoptit, mai încrezătoare ca niciodată, că mă iubești, la balul de absolvire. Atunci m-am simțit împăcat și în siguranță pentru că știam că, indiferent de ce se va întâmpla începând cu acea azi, nimic nu va mai fi atât de rău... pentru că te aveam pe tine. Iar apoi... apoi am crescut, m-am maturizat, și mi-am pierdut calea, știi? M-am abătut de la drumul meu înspre succes. Și... te-am învinovățit pe tine pentru toate greșelile mele. Știu că azi trebuie să se sfârșească povestea asta ... doar că, oricât de clișeic ar suna, eu nu-mi doresc acest lucru. Simt din nou... cum e acel sentiment de "acum ori niciodată".

Dar... cred că dacă te iubesc, trebuie să te las să pleci.

Jackson. 

      Ținea plicul alb în mâinile-i aspre, privindu-l insistent. Mintea-i era împărțită în două fronturi: să ardă scrisoarea asta blestemată, care oricum nu va ajunge la destinatarul propriu-zis, sau să i-o dea prietenului cel mai bun care nu se grăbea să sosească. Privea cu stupoare camera în care se afla: pereții erau negri, un negru albăstrui, ce-i drept, iar geamul din spatele lui era atât de murdar încât se întreba cum de ofițerul acela grosolan îi putea observa fiecare mișcare. Își lăsă capul în jos, privindu-și încheieturile mâinilor. Cătușele acelea reci îi provocau răni și-și dorea din tot sufletul să facă o nebunie... și să le rupă, iar apoi să fugă. Da, și apoi primești închisoare pe viață, bravo Jack.

     Ușa aceea maronie la care se holbase de mai bine de o jumătate de oră se decise să se deschidă, în sfârșit. În încăperea sumbră pătrunde un bărbat înalt, cu părul negru și perfect aranjat, purtând un costum elegant. Se așează la masă, față-n față cu deținutul care flutura plicul acela în mâinile-i aspre.

- Încă nu înțeleg de ce nu vrei să vii, spuse prietenul aproape în șoaptă.

- De ce aș veni? Gata, ia scrisoarea și pleacă! se răsti Jackson mijindu-și ochii către prieten.

- Ea și-ar fii dorit să fii acolo, Jack...

- Ba nu!

      După aproape 2 minute lungi în care cei doi s-au privit adânc, fără să scoată vreun cuvânt, ofițerul din spatele geamului murdar a intrat în cameră, apucându-l pe deținut de braț și plecând cu el către celula în care va putrezi 7 ani de acum încolo.