Fata din Jad

"Școala nu-i de mine!"

În dimineața următoare, băiatul se trezește relativ devreme. Fata încă doarme adânc lângă el. Soarele răsare ca de obicei. Razele sale strălucesc prin fereastră. Cerul este de un albastru senin; iar sunetul subtil al vântului de primăvară se aude vâjâind pe la geamuri, purtând cu el sunetul cântecului păsărilor. Băiatul cască înghițindu-și gălbenușul și se dă jos din patul confortabil al cărei pătură se simțea ca o îmbrățișare călduroasă. Se hotărăște să coboare scările pentru a face ceva de mâncare. Odată ajuns jos, constată că bucătăria este goală, ceea ce înseamnă că nu va fi deranjat de ai lui. Se gândește că este șansa lui de a sta acasă, deoarece mama lui nu va fi prezentă pentru a verifica dacă a plecat sau nu la școală. În plus, deja s-a hotărât că nu-l mai interesează școala și i-a spus și fetei din jad că plănuiește să i se dedice. Băiatul își pregătește micul dejun și se așează la masă. Mănâncă o bucată mică de pâine prăjită înainte de a începe să scrie o scrisoare. De îndată ce termină de scris, o pune într-un plic și îl așează cu grijă pe un raft. Știe că va regreta mai târziu că a făcut asta, dar decide să-și urmeze inima. Până la urmă, este Ziua Îndrăgostiților. Deodată, în timp ce este cufundat de gândurile persistente, ușa de la intrare se deschide și intră mama băiatului. Amândoi se uită unul la altul șocați.
-Mama? Ce cauți aici? Nu trebuia să fii la muncă? întreabă el, încă surprins de tulburarea neașteptată a liniștii.
-Asta este replica mea, tinere. Ce faci încă acasă? N-ar trebui să fii la școală?
-Îmi pare rău, mamă. Am dormit prea mult, spune el în timp ce se uită în jos enervat în sinea lui.
-Nu-i nimic. Te așteaptă o zi importantă, așa că pregătește-te.
Băiatul dă din cap:
-Ai dreptate...
După un răstimp se răzgândește și îi spune ferm:
-De fapt, am ceva ce trebuie să-ți spun.
Mama se îndreaptă spre el și îl întreabă:
-Ce este?
-Păi, cred că vreau să renunț la școală.
Fața femeii devine palidă.
-Să renunți la școală? Despre ce naiba vorbești? Ai muncit din greu în fiecare zi...
-Mama, îl întrerupse băiatul, m-am săturat. Școala nu-i de mine! Adevărul este că sunt hărțuit în fiecare zi din viața mea. Nu mai pot continua să trăiesc așa. Vreau să fac altceva cu viața mea. Ceva care să nu-mi aducă durere.
-Ignoră-i pe bătăuși! Sunt geloși că îi întreci în inteligență. Școala te ajută. Înveți lucruri noi și importante.
-Nu. Înțeleg că am nevoie să experimentez lucruri noi, continuă el, dar vreau să-mi trăiesc viața fără reguli sau restricții care oricum sunt încălcate de o grămadă de ticăloși. De fiecare dată când mă apăr, devin brusc problema. Pur și simplu nu merită osteneala. Este un mediu bolnav și nedrept.
Mama se încruntă și apoi întreabă:
-Ce vrei să spui? Ești nebun?
-Poate, răspunde el calm. Poate că sunt.
Apoi, mama continuă în timp ce încearcă să-l convingă:
-Școala este literalmente ceea ce te pregătește pentru viață. Este o parte esențială a vieții, cu suișuri și coborâșuri prin care toată lumea trebuie să treacă. Și în plus, nu spuneai că îți place biologia? Nu îți place să studiezi despre ierburi și plante? Concentrează-te asupra studiilor și nu te mai plânge de niște detalii.
-M-am decis deja, spune el rece. Și sper că nu vei încerca să mă oprești.
Mama continuă supărată:
-Ce s-a întâmplat cât ai fost plecat ieri? Unde te-ai dus? De ce erai acoperit de noroi? Ai vreo idee prin ce am trecut? Am crezut că nu te vei mai întoarce niciodată!
-S-ar putea să nu mă mai întorc niciodată dacă vei continua să-mi tot impui idealurile tale de a mă duce la școală. Cine știe ce mi-ar putea face bătăușii ăia netoți. Crezi că ai trecut prin multe, pentru că nu m-ai putut controla timp de 2 ore? Pfft, nu mă face să râd. Vrei să știi adevărul? M-au agresat ieri. De aceea am întârziat la cină... Nu mai suport să trăiesc așa! Nu din nou... nu pot. Am nevoie de libertate și vreau să fac altceva decât ce am făcut până acum. Vreau să studiez, să descopăr ceva nou, dar vreau să o fac pe cont propriu, departe de tâmpiții ăia.
-Nu se poate să faci altceva. Ce viitor ai avea tu dacă ai renunța la școală? Ce ai face mai exact? Nu poți să rămâi izolat în camera ta... Nu vei ieși niciodată în evidență cu plantele tale prostești. Nimeni nu te va angaja nicăieri. Vrei să ajungi omul străzii? Nu te voi întreține pentru totdeauna. Trebuie să înfrunți realitatea, puștiule! E crud, dar nu poți fugi la nesfârșit. Trebuie să o accepți și să mergi mai departe. Nu fi un laș.
Băiatul a făcut o pauză și după ce a respirat adânc a spus pe un ton grav:
-Este acum clar pentru mine că durerea prin care am trecut acolo este absolut irelevantă pentru tine. Și se pare că pasiunea mea pentru plante e doar o scuză pentru tine.. Ca să mă manipulezi să merg la școală, să-ți fac pe plac. Pentru o materie pe care oricum o înțeleg mai bine când sunt singur. Nu te interesează cât de mult mă pasionează botanica cu adevărat. Poate nu pot schimba modul în care funcționează lumea. Dar, dacă vreau să merg mai departe, trebuie să fiu curajos în felul meu. Renunțarea la ceva care îmi aduce doar durere nu mă face un laș. Este un act de curaj să știi ce este mai bine pentru tine și să renunți la ceea ce nu este. Trebuie să fiu suficient de puternic pentru a mă proteja pe mine și pe ceilalți oameni. Asta este ceea ce este cu adevărat important pentru mine. Școala nu înseamnă nimic în viața. Școala nu te face un om curajos.. Și nicidecum un om de valoare. Vrei să știi ce te face școala cu adevărat? Un simplu sclav al societății murdare în care trăim.
Se uită direct în ochii căprui ai mamei sale și îi spune răspicat:
-Am nevoie ca măcar să-mi respecți decizia dacă nu ești dispusă să mă susții de acum încolo, mamă.
-Să te susțin? Curaj? Crezi că ești curajos dacă fugi de ceea ce te sperie? Nu-mi vine să cred că am crescut un laș! Spune ea exasperată.
-Te rog, nu vorbi așa, imploră băiatul pe un ton aspru, pe care nu a mai avut niciodată îndrăzneala să-l folosească. Se pare că tot discursul meu de mai devreme ți-a intrat într-o ureche și a ieșit fix pe cealaltă. Ascultă cu atenție și nu mă mai bruia: nu sunt un laș dacă știu când să mă las de ceva cu care nu mai rezonez. Numai un prost decide să sară cu capul înainte de pe o stâncă fără să stea pe gânduri doar pentru că cea care i-a dat naștere i-a spus să o facă.
-Poate că am fost prea dură. Putem găsi o soluție. Ai încercat să-i spui directorului ce se întâmplă? Sunt sigură că te vei descurca.
-Nu! Nu e nimic de discutat. Nimic de rezolvat! Nu vreau să mă "descurc" în rahatul ăsta de mediu infect! De fiecare dată când încerc să mă apăr, ei dau vina pe mine. Oricum, am ales deja ce vreau să fac și intenționez să-mi urmez decizia fără discuții ulterioare. Nu mai avem despre ce să vorbim. Hai să nu ne pierdem timpul prețios. Mă duc la o plimbare. Trebuie să-mi limpezesc gândurile, spune el trecând pe lângă ea.
-Unde crezi că te duci, tinere? Îmbracă-te în secunda asta! Vom merge împreună la școală în cincisprezece minute! Spune femeia insistent.
Înainte ca el să mai poată adăuga ceva, mama lui trece pe lângă el și urcă la etaj, spre camera sa. După ce închide ușa în urma ei, băiatul scoate un oftat greu și își trece o mână prin părul blond spunând printre dinți:
-La naiba!
Câteva clipe mai târziu, aude vocea mamei sale venind de la etaj:
-Îmbracă-te imediat am spus!
El oftează cu voce tare și își dă ochii peste cap:
-Ugh‼ Asta e ridicol!
Băiatul suspină adânc. Nu avea un presentiment bun în legătură cu ziua de azi. "La dracu'! Inițial m-am hotărât să aștept până când ai mei vor pleca la serviciu și să stau în secret acasă astăzi, dar se pare că acum sunt nevoit să merg la școală, pentru că nu pot risca să fiu aruncat în stradă... Nu pot risca să o pun pe fata din jad în pericol. Nu are cum să se întoarcă în piatră și i-am promis că o voi proteja, deci trebuie să mă țin de promisiune.. Chiar dacă trebuie să o încalc pe alta."
În ultimul deceniu, nu a avut curajul să vorbească împotriva mamei sale. Știe că probabil ar fi inutil, dar tot își dorește ca ea să îl înțeleagă cumva. Până la urmă orice copil își dorește validarea părinților lui, chiar dacă nu vrea să admită acest lucru. Ce nu știm însă este că, uneori, oameni care spun că țin la noi și că ne vor binele sunt cei care ne rănesc cel mai mult. Totuși, nu-i venea să creadă că monstrul acela obsedat de control era mama lui. Totul părea atât de ireal. A trecut prin iad la școală. A fost rănit și traumatizat de nenumărate ori. Și totuși, ea încă îl forțează să meargă acolo. Cum se poate aștepta ca el să se întoarcă? Să continue să trăiască în sistem. Sistemul care este atât de greșit în toate sensurile cuvântului. E ca și cum ar fi blocat între două lumi. O lume în care urăște pe toată lumea și din care este forțat să facă parte și o alta în care se află departe de toți și este liber să fie el însuși, fără consecințe drastice doar pentru că este diferit. Se simte prins între ciocan și nicovală. Orice alegere implică niște consecințe destul de drastice. Are impresia că de fiecare dată când încearcă să se desprindă de toată opresiunea, întâlnește noi obstacole. Fiecare obstacol este mai mare și mai puternic decât cel dinainte și, de cele mai multe ori, mereu se întoarce în punctul din care a plecat. Iar atunci când se vede prins în astfel de circumstanțe fără speranță, nu știe cum să se descurce.
În cele din urmă, tot ce a putut face băiatul a fost să fie de acord cu cererile mamei sale. Cel puțin până când va găsi un alt loc unde să stea.. Până când va găsi mai multe opțiuni. El voia să plece. Voia să facă ceva nou și să schimbe totul în jurul lui. Avea nevoie să scape de mediul toxic. Voia să creeze o lume mai bună. Una care să nu includă bătăuși și cruzime.
După ce se trezește din avalanșa de gânduri perturbătoare, ia scrisoarea întocmită pe raft și se îndreaptă spre etaj pentru a-și lua hainele. Intrat în cameră, observă ceva strălucind pe noptiera lui. Curios, se întinde și ridică obiectul misterios: era globul de cristal.
"Huh? Dar eram sigur că l-am pus lângă pernă... Probabil că fata din jad l-a mutat, pentru că eu nu-mi amintesc să-l fi pus aici" A mormăit confuz. Băiatul a clătinat din cap în timp ce a pus globul de cristal în ghiozdan. Apoi, a scris un bilet în care i-a așternut pe hârtie fetei din jad circumstanțele în care se află și motivul pentru care este nevoit să o lase singură timp de câteva ore. După aceea, a băgat biletul în plicul cu cealaltă scrisoare și le-a lăsat lângă pat, pe noptieră.