Fata din Jad

"Acasă"

  Băiatul deschide ochii, dar este întuneric peste tot. Se ridică în picioare și începe să se deplaseze încet prin camera întunecată. În fața lui, pe birou, se află ceva ce nu observase încă. Se apropie pentru a verifica obiectul mai atent și îl ridică fără să stea pe gânduri. Este un glob de cristal și se aseamănă cu nuanțele care se reflectă pe piatra de jad. Băiatul se așează pe pat și ține globul de cristal în mâini, uitându-se la el cu atenție. "Ce vrea să însemne asta? De unde a apărut?", se întreabă în sinea lui. Se uită în continuare la glob și vede o scenă care seamănă cu acea pădure frumoasă din piatra de jad.
  Ceva îl face să întoarcă capul în partea stângă și, deodată, aude un zgomot care vine dinspre ușă. Cineva bate. Băiatul sare în sus, alarmat. Apucă globul de cristal și se grăbește spre ușă, iar, odată ajuns, o deschide. Silueta misterioasei fete în carne și oase stă în picioare la intrare. Ea pare confuză.
-Ce se întâmplă? Șoptește ea.
  Băiatul nu putea decât să se holbeze la ea cu ochii mari și cu gura căscată. Rămâne fără cuvinte și nu îndrăznește să spună nimic. Fata zâmbește și se uită la globul de cristal. Părul ei lung și ondulat îi încadrează fața cu atâta precizie încât nici cel mai perfecționist pictor nu ar putea atinge acea sincronicitate dacă ar fi încercat să o picteze. Pielea ei este netedă și limpede ca marmura, cu excepția micilor vene împrăștiate pe tot corpul ei. Ochii ei sunt uriași ca niște farfurii, cu pupile mari și rotunde.
  Inima băiatului îi bate cu repeziciune în piept pe măsură ce o examinează uluit și respirația îi devine neregulată. Mintea îi tot spune că nu poate fi real, dar, cumva, este. Dintr-o dată, se trezește șoptind:
-Ești reală...
  Ea își ridică sprâncenele în semn de surprindere.
-Nu ești un miraj, nu-i așa? Rostește el.
  Ea clipește de două ori și se încruntă:
-Ce vrei să spui?
-Ești reală, ești cu adevărat aici? Întreabă el din nou, făcând un pas înapoi și punându-și mâna peste gură. Nu se putea opri din a se holba la ea.
  Ea zâmbește și spune:
-Bineînțeles că sunt reală!
-Tu ești fata din visele mele, repetă el. Ești reală. Am reușit! Ești cu adevărat aici! Remarcă el cu entuziasm.
  Fata din jad se scarpină la ochi și se uită la el buimacă.
-Te-am adus aici cu adevărat, spune el, pietrificat, repetând aceste fraze de câteva ori, parcă încercând să se convingă singur că nu își imagina ce vedea.
-De ce ai fi atât de fericit să mă vezi? Întreabă fata chicotind încet.
-Pentru că ești specială.
-La ce te referi? Întreabă fata nedumerită.
-La faptul că ești atât de incredibilă încât credeam că ești un personaj de vis, o zână. De asta nu îmi venea să cred că ești reală. Trebuie să rămâi cu mine și să-mi spui mai multe despre tine ca să te înțeleg mai bine, spune el în timp ce se apropie de ea și examinează fiecare parte a ei în tăcere.
-Dacă insiști... răspunde fata din jad.
  Ea trece pe lângă el în cameră.
-Ești destul de organizat pentru un băiat, spune fata din jad conspectând camera îngrijită.
Era lună: nici urmă de praf, hainele erau toate puse pe categorii în dulap, iar cărțile și caietele erau organizate după mărime și subiect.
-Se spune că o cameră poate zice multe despre un om. Eu cred că vrei să ai grijă de tot ce te înconjoară.
-Normal că vreau, spune băiatul cu entuziasm. Mai ales de tine vreau să am grijă! Ești superbă din toate punctele de vedere, doar că...
-Doar că? Întreabă fata din jad cu o privire ștearsă.
-Doar că ești tristă. Vreau să te văd cu adevărat fericită, continuă el. Așa că voi rămâne alături de tine până în acea zi. Asta e promisiunea mea. Și o voi respecta, spune băiatul determinat în timp ce se uită adânc în ochii ei. Își lasă apoi privirea să rătăcească în jos pentru o scurtă clipă, înainte de a se întoarce să o privească.
  Ochii fetei strălucesc ca stelele pe cerul nopții, făcând-o mai frumoasă ca niciodată. Genele ei lungi și obrajii netezi și rozalii îi creează o iluzie de inocență; totuși, aceasta s-a estompat rapid atunci când a început să vorbească din nou și să se arate mai sigură pe sine și mai încrezătoare:
-Știu că acei bădărani erau colegii tăi.
-De unde știi asta?
-Am observat mediul înconjurător și am presimțit că ceva se va întâmpla la un moment dat... Casa mea era fix lângă pădurea din spatele școlii, dar asta nu mai contează acum. Nelămurirea mea este cauzată de tine: cum rămâne cu școala?
  Băiatul ridică din umeri:
-Nu-mi pasă, răspunde el simplu. Școala nu a contat niciodată înainte, iar acum, cu atât mai puțin contează. Tu ești singura mea prioritate, adaugă el zâmbind.
  Ea roșește ușor, și după ce își adună gândurile spune:
-Dar tot nu pot să rămân aici! Exclamă ea brusc. Este prea mare deranjul! Mi-e teamă că-ți voi distruge viața.
  El râde cu poftă:
-Poftim? Tu mi-ai făcut viața mai frumoasă! Nu-ți face griji!
  Fata pare nesigură, dar decide să aibă încredere în el.
-Bine atunci, oftează ea.
  El întreabă:
-Câți ani ai, de fapt?
Ea zâmbește tâmp:
-Nu am nici cea mai mică idee.
-Îmi place zâmbetul tău.
-Zâmbetul meu?
  El răspunde:
-Da, și vocea ta. Râsul tău, ochii tăi, părul tău, spune el încet.
  Se apropie de ea și începe să-și treacă degetele prin părul ei. "Este atât de moale", își spune el în sinea sa.
-De ce te uiți așa la mine?
-Pentru că ești drăguță.
  Ea chicotește:
-Oh, nu e de mirare că am fost atât de atrasă de tine.
  El se întoarce repede când aude aceste cuvinte.
-Și tu ai fost atrasă de mine? Întreabă el.
  Ea râde:
-Bineînțeles că am fost.
  Băiatul se înroșește:
-Serios?
  Ea dă din cap:
-Da, într-adevăr.
  Băiatul spune blând:
-Mă bucur că cineva simte așa ceva pentru mine.
  Ea întinde mâna și îi atinge umărul. Degetele ei sunt calde, chiar dacă nu păreau că ar fi trebuit să fie.
  Băiatul se uită la podea și spune:
-Mâinile tale sunt atât de calde...când eram în pădure erau reci. Pari atât de fragilă, dar ești atât de puternică.
-Ce vrei să spui?
-Pare că ai mâinile unei persoane reale, dar și mâinile unei păpuși. Arăți de parcă ai aparține unui tablou. Mâinile tale, întreaga ta persoană, răspunde el. Ești foarte diferită de oricine am cunoscut vreodată. Erai făcută din jad când te-am găsit... când te-am văzut prima dată în pădure. Ei bine, din punct de vedere tehnic, încă ești, dar acum ai și un corp uman. Ești cât mine de înaltă, nu mai ești minusculă ca o zână. Când te-am văzut prima dată, am știut că ești un spirit. Aveai o energie ciudată în tine, ca un spiriduș, poate... Nu-ți poți explica existența, nu-i așa? Întreabă băiatul curios.
  Ea zâmbește și dă din cap:
-Presupun că nu.
  El continuă:
-Ei bine, am o mulțime de întrebări. Poți să-mi răspunzi la ele?
  Ea nu răspunde.
  Băiatul oftează greu:
-Am nevoie de o băutură.
  Se întoarce să iasă din cameră:
-Așteaptă aici, mă întorc mai târziu să-ți pun câteva întrebări.
  El închide ușa în urma lui în timp ce se îndreaptă spre bucătărie. Fata se uită în gol la ușă în timp ce îi trec prin minte tot felul de gânduri. Ea închide ochii, încercând din răsputeri să-și ignore bătăile inimii și respirațiile. A ajutat un pic, dar gândurile intrusive încă îi invadează mintea. Câte întrebări aveau să rămână fără răspuns? Câte mistere vor rămâne nerezolvate? Era un miracol că se afla în această poziție...Să se trezească alături de cineva pe care îl cunoștea doar de o noapte părea  imposibil. Și totuși, iată-o aici, în casa acestui tip misterios căruia nici măcar nu-i știa numele. Cine este el, totuși? De ce avea grijă de ea în primul rând? Nu s-a gândit de două ori înainte de a se arunca în brațele lui și de a plânge. Ce fel de prostie era asta? Să fie oare periculos? I-ar putea face rău?      
  Fata deschide din nou ochii și se uită fix la tavan. Lumina lunii se revarsă prin fereastră. Luminează întregul dormitor, dându-i un fel de strălucire eterică. Luna strălucește puternic pe pielea ei, reflectându-se pe geamurile de sticlă din fața acesteia. Un suspin moale îi scăpă de pe buze când se gândește la bunătatea băiatului. Zâmbetul i se lărgește când își amintește cât de blând fusese când îi vorbise mai devreme. Era bun. Și totuși, ea nici măcar nu-i știa numele. Era aproape ca și cum personalitatea lui nu era definită de nimic.
  După câteva minute, băiatul iese cu două pahare de limonadă și îi dă unul. Fata îi zâmbește recunoscător și după ce soarbe o gură de limonadă, îl intreabă serios:
-Ai văzut vreodată magie înainte de a mă întâlni pe mine?
-Nu, răspunde băiatul simplu.
-Noaptea e frumoasă. Luna strălucește puternic. Îmi amintește de acele nopți din pădurea în care am trăit. Am petrecut ani de zile singură acolo. Nimeni nu mă putea vedea în afară de tine. Câteodată credeam că voi fi ucisă dacă cineva află că sunt reală. Singurul lucru de care îmi păsa era să supraviețuiesc. M-aș fi simțit bine în acea pădure pentru totdeauna. Era mai bună decât lumea asta. Îmi plăceau copacii, animalele, plantele, totul. Chiar și insectele. Erau fascinante. Într-o zi am adormit. M-am trezit când ți-am văzut chipul și mi-am dat seama că era însuși soarele. Inima mea a tresărit de emoție. Apoi ai început să-mi pui întrebări și eu ți-am spus totul. Despre mine, despre pădure, despre acel loc unde am fost una cu natura. Dar, cumva, mi-am dat seama că nu știu nimic din toate aceste lucruri, de fapt. Nu știu nimic despre mine. Îmi știu locul, dar nu știu cine sunt. Nu știu ce ar trebui să fac. Dar cumva, știu totul... Este copleșitor. Asta mă sperie. Dacă voi continua să exist în lume fără să știu lucruri despre mine, cum voi putea supraviețui? Nu pot trăi într-o goană sălbatică ascunzându-mă de oameni toată viața mea. E inutil. Am părăsit pădurea cu tine, dar acum ce facem? Abia dacă știam ceva despre mine în lumea mea, acum că mă aflu într-un loc necunoscut despre care nu știu nimic, nu știu la ce să mă aștept, nu mă cunosc nici măcar pe mine, iar locul ăsta mi se pare destul de crud.
  "Este evident că îi pasă foarte mult de piatra de jad. E clar că iubește pădurea. Până la urmă era casa ei. Ce a făcut-o să aleagă să se mute în această lume?" Se întreabă băiatul în sinea lui.
-Nu voiai să trăiești în pădure pentru totdeauna? Întreabă el.
-Am vrut...murmură ea. Dar apoi te-am întâlnit pe tine. Cred că a fost soarta. Știi, în lumea mea, soarele nu strălucește niciodată. Întotdeauna vedeam doar întuneric, dar când te-am văzut pe tine, soarele a răsărit pentru prima oară în pădure. Tu stăteai lângă el, ca o rază de lumină. 
  Ochii băiatului străluceau de lacrimi în timp ce asculta. Nu știa ce să spună. Buzele lui se curbează ușor în sus. Se uită în jos și șoptește:
-Atunci de ce ești aici?
-Când în sfârșit am reușit să te cunosc, a fost ca și cum m-aș fi întors acasă, dar într-o casă mai caldă și luminoasă, unde soarele îndrăznește să răsară zi de zi și ceasul nu stă în loc.. Un loc în care fiecare zi ar fi o nouă aventură, spune ea.
  Băiatul roșește profund:
-Eu? Acasă? Dar eu sunt un nimeni.
  Ea zâmbește și îi șoptește tandru:
-Ești special pentru mine. De fapt, chiar tu ești motivul pentru care sunt aici.
-Dar, ce ai de gând să faci acum? Întreabă el.
  Ea se încruntă încurcată:
-Acum?
-Da, ce ai de gând să faci? O să te întorci vreodată în pădure?
-Oh, am uitat de asta, oftează ea încet. Cred că nu.
  Se uită cu tristețe la el și continuă:
-Odată ce te rupi dintr-o piatră, nu mai poți încăpea în ea. Eu am ieșit din casa mea.
  Băiatului începe deodată să îi pară rău că i-a cerut să vină aici, dar după un moment conclude că probabil se simțea singură în pădure, așa că e mai bine că e cu el. E mai în siguranță aici.
  Fata observă că băiatul devine foarte încordat și își pune mâna pe umărul lui:
-Hei, calmează-te. Sunt bine. Sunt cu tine acum.
  El dă din cap:
-Da...așa este.
  Ea îi ia una dintre mâinile lui în a ei.
-Probabil că ți-e frică de mine. Dar îți promit că sunt inofensivă, serios, spune ea, subliniând.
  El înghite în sec și o asigură:
-Te cred, nu-ți face griji.
-Ești sigur?
  El dă din nou din cap:
-Da, desigur! Tu ești cea care trebuie să stai departe de pericol. Chiar credeai că o să-i cred pe Bogdan și pe ceilalți când au spus că ești opera diavolului? Sunt niște mincinoși!
  Fata se uită la el și începe să dea din cap negativ:
-Nu, ei spun adevărul.
  Băiatul întreabă neîncrezător:
-De ce crezi asta?
  Ea răspunde ridicând vocea:
-Pentru că am puteri!
-Te rog să faci liniște...Mama mea locuiește și ea aici și nu aș vrea să afle că am o piatră umanoidă în camera mea. Nu cred că ar primi vestea prea bine...șoptește nervos.
  Fata se oprește imediat din vorbit.
-Știu că ai puteri, dar asta nu înseamnă că ești rea. Ești specială, cum ai putea să te gândești vreodată că ești rea? O ființă malefică nu ar putea lucra într-un mediu atât de minunat și natural ca pădurea ta, ca și casa ta. O persoană rea probabil că ar da foc acestei case și ar distruge toate aceste flori și plante frumoase.
-Mulțumesc că m-ai făcut să mă simt mai bine, adaugă ea.
-Măcar atât pot face pentru că m-ai protejat în acel loc teribil, îi răspunde el.
-Tu ești cel care m-a protejat... Nu aș fi putut să fiu atât de puternică de una singură. A fost prima dată când am folosit cu adevărat magia în afara pietrei de jad. Când tu stăteai acolo, arătând ca un supererou, m-am simțit în siguranță. M-ai protejat cu puterea ta și nici măcar nu ai crezut că sunt reală. Nici măcar nu ți-a fost frică să mă atingi. Dacă nu te-aș fi întâlnit, aș fi murit lângă acel copac...M-ai salvat de acei oameni oribili și de la singurătate, mi-ai dat putere, mai mult curaj și determinare. Lacrimile încep să se rostogolească pe obrajii ei de un verde strălucitor.
  Băiatul rămâne tăcut, meditând la cuvintele ei. După un răstimp o întreabă retoric:
-Ești uimitoare, știi? Ești atât de puternică! Sunt uimit, dar și mândru de tine. Totuși, în același timp, mi-aș dori să nu fi fost nevoită să devii rezistentă din cauza durerii prin care a trebuit să treci. Nu ai meritat asta! Ahh.. Iartă-mă. Nu vreau să-ți tot amintesc de toate lucrurile oribile prin care ai trecut. Probabil ești epuizată.
  Ea îl liniștește:
-Este în regulă, nu trebuie să-ți faci griji pentru asta... Voi fi bine.
  Băiatul se ridică în picioare, ținând strâns globul de cristal în ambele mâini.
-Cred că ar trebui să ne odihnim, spune acesta îndreptându-se spre pat.
  Ea dă din cap încet, privind sfera sinistră și îi urmează exemplul.
-Bine, spune ea în liniște.
-Oh, dacă dorești, pot dormi pe canapea, îi spune băiatul.
-Nu e nicio problemă. Prefer să fiu aproape de tine..
  După ce băiatul se bagă în pat, el așează globul de cristal lângă pernă. Fata se întinde pe partea cealaltă și se uită fix la el. Tensiunea din atmosferă este palpabilă. Bătăile inimii ei cresc simțitor. Se simțea ca și cum întreaga lume ar fi încetat să mai existe. Ochii lui se fixează pe ai ei. Ea tremură vizibil.
  El o întreabă încet:
-Ți-e frică?
  Ea bâlbâie:
-Nu.. Doar mă simt rău că nu-mi pot controla abilitățile în lumea asta. Mă simt nefolositoare, recunoaște ea. Dar, am încredere în tine, așa că nu-mi va fi frică, spune zâmbind slab, dar el nu pare convins.
-Sunt cu tine în acest moment. Așa că, orice s-ar întâmpla, te voi ține în siguranță, spune băiatul și adoarme la scurt timp după aceea.