Fata din Jad

Lumea Ei

-Hei! E cineva acolo? Mă auzi? strigă el către piatră, sperând că cineva ar putea răspunde.
-Nici un răspuns, murmură el dezamăgit. Trebuie să fie imaginația mea nebună.
Dă din cap și se întoarce spre casă. În acea noapte, băiatul stă intins pe pat în camera lui și se uită la pietricica de jad cu admirație.
-Ce ești mai exact? Inimioară curată și pură...
O ține în palmă ca pe cel mai prețios lucru al lui. El nu avea o familie prea călduroasă, nici prieteni.
-Poate au dreptate. Sunt un antisocial patetic, spune el mângâind trist pietricica. Doar tu mă intelegi, chiar dacă ne-am întâlnit ieri pentru prima oară.
Între timp mama lui ascultă la ușă și sună pe cineva.
-Da, iar vorbește singur. Se preface că obiectele au viață. Straniu hobby. Dacă l-ar învăța și pe el cineva să socializeze ca un adolescent normal, să fie mai puțin ciudat, ce bine ar fi.
-Păi, putem programa o ședință. Să-mi spuneți în ce zi ați vrea, se aude prin telefon.
-Desigur, doamna psiholog.
După câteva replici, mama lui încheie apelul și pleacă, iar băiatul adoarme în scurt timp cu pietricica de jad la piept.
Dintr-odată îl trezește o rază aurie și caldă ca vara. Tânărul deschide cu greu ochii și trage cu mâna de raza de aur ca de o funie de mătase până când se trezește într-o pădure verde.
,,Zici ca e...''
-De jad? Se aude o voce melodioasă ca de vrăbiuță
Băiatul, surprins, își întoarce imediat capul pentru a vedea de unde vine vocea. Se uită peste tot, dar nu poate observa nimic în afară de natura înconjoarătoare.
Dintr-o dată aude din nou o voce blândă și își ridică încet capul în speranța că va zări o persoană, dar nu vede decât copaci și frunze. Vocea se repetă și băiatul se uită în direcția de unde a venit.
-Vrei să mă vezi, nu-i așa? Se aude un ecou.
-Cine ești? Poți să-mi citești gândurile? întreabă el.
-Bineînțeles că da. Ești în lumea mea. Sunt conștientă de tot ceea ce se întâmplă aici, pentru că acesta este propriul meu univers. Dar cum ai ajuns aici? Nu ar trebui să fii aici.
-Nici eu nu sunt sigur, recunoscu băiatul nedumerit. Pot să te văd?
-Sunt aici! Vocea jucăușă se aude din spatele băiatului.
Acesta se întoarce și se înroșește. Rămâne uimit de frumusețea unei fete transparente care aduce mai mult cu o păpușă de porțelan sau cu o fantomă decât cu o persoană. Aceasta este desculta, dar poarta o rochie albă vaporoasă cu trenă și un colier cu un ceas de buzunar vechi și sclipitor. Ochii ei luminoși îi complimentează venele strălucitoare, colierul și inima care se pot vedea prin corpul invizibil, toate acestea fiind de aceeași culoare:auriu. În contrast cu pielea și părul ei verde, ondulat și lung până la genunchi care îi flutură în vânt în timp ce se apropie de băiat.

El înghite în sec cu nesiguranță și spune:
-De ce am sentimentul că te-am mai văzut înainte?
Zâmbetul ei se lărgește și îi zice:
-Îți voi spune totul mai târziu. Acum ascultă-mă cu atenție!
Își plasează un deget delicat și subțire sub bărbia lui și îi îndreptă ușor capul spre fața ei și se uită adânc în ochii lui. Zâmbește cu căldură, mângâie bărbia băiatului și spune:
-Cred că este evident pentru amândoi că am fost predestinați să ne întâlnim.
Aceasta îi ia mâna în mâna ei, împletindu-și degetele subțiri cu ale lui și conducându-l înspre pădure.
-Suntem legați de soartă. Crezi în destinul nostru? Întreabă cu veselie.
-Nu. Nu știu nimic despre aceste lucruri și mi-am pierdut credința în destin, răspunde băiatul cu un aer melancolic.
Fata se oprește tăcută în fața lui. Se uită intens în ochii lui albaștri în timp ce spune:
-Ești un băiat bun, puternic și curajos, te admir din inimă pentru că te-ai străduit foarte mult să protejezi această pietricică și pentru că ești atât de determinat și refuzi să o lași în urmă sau să lași pe altcineva să o ia.
-Știi lucruri despre mine?
-Oh, da, știu. Nu există nimic care să scape cunoștințele unei ființe nemuritoare, a spus fata misterioasă.
După ce aude ce a spus aceasta, băiatul devine neliniștit. Cine era fata asta și de ce știa lucruri despre el? Oare era doar un vis?Băiatul privește în jos la degetele lor împletite și încearcă să-și ascundă teama. Nu-i vine să creadă că această fată chiar îi putea vedea cele mai ascunse gânduri. Atunci își dă seama că nu este un vis: mâinile sunt clare și își poate număra degetele. Nedumerit și copleșit de tot felul de gânduri, intră într-o transă care este întreruptă în scurt timp de șoaptele fetei:
-Ești un adevărat erou, nu-i așa?
După ce devine conștient de faptul că mâinile lor sunt împreunate, se uită în direcția opusă fetei, jenat.
Amândoi încep să meargă, mână în mână, printre copaci. "Pădurea pare nesfârșită", gândește băiatul. Continuă să meargă până când ajung la un luminiș mare. Acolo se află un lac frumos, iar peste apă este așezat un mic pod care strălucește în lumina soarelui. Nu există nici o altă urmă de om, cu excepția celor două siluete care stau în picioare lângă mal și singurul sunet existent este cel al apei care se lovește ușor de țărm. Fata își desprinde mâna de cea a băiatului și se apropie de podul luminat fredonând o melodie a cărei versuri ne par inexplicabile. Razele soarelui se reflectă pe pielea ei palidă și pe coroana aurie. Ajunsă pe culmea podului, se ridică ușor pe margini și se aruncă neînfricată în apa revigorantă.
Brusc, pielea și corpul ei încep să strălucească de un verde sidefat iar venele ei arată ca niște fulgere pictate cu aur topit. Culorile se răspândesc de la umeri la brațe și la picioare. Strălucește ca soarele însuși și ca o briză ușoară și blândă. Băiatul este copleșit de strălucirea care îi cuprinde întregul corp.