Ascunde-mă de mine - Vol II

Capitolul 23

Mi se pare mie sau azi totul arată incredibil de ridicol?
Pana și cafeaua de pe biroul meu are un gust sec, putrezit. Ori asta, ori pur și simplu nu este ziua mea bună, azi. Și sa fim serioși acum. Cum ar putea sa am o zi buna după discuția de noaptea trecută cu Edaline.

Bineînțeles că Iris a tras cu urechea la discuția noastră, lucru care s-a terminat foarte urât. Este foarte suparata pe mama ei. Pe buna dreptate. Și eu sunt. Poate nu supărat, dar foarte dezamăgit. Nu știu de ce insista cu căsătoria asta ridicola când știe mai bine decât mine unde îi trage inima.
Și in niciun caz nu spre tipul ăla.

Mai iau câteva guri din cafeaua mea și încerc să nu mă strâmb când înghit. Telefonul începe să îmi sune și ezit să răspund pe moment când văd ca nu este un număr cunoscut. In general clienții noștri iau legătura cu secretara sau asistenta lui Nicklas.
Apelantul insista de vreo doua ori, într-un final silindu-ma sa raspund.

— Salut, o voce mult prea cunoscuta mă face să ma salt de pe scaun. Sunt eu, Michael, glasul îi pare sfâșiat.

Un ghem mi se strânge în torace. S-a întâmplat ceva grav. Simt asta. Michael nu mi-a mai vorbit de când m-am despărțit de Edaline, în urma cu trei ani. Din ziua în care mi-a spus că sunt un gunoi, un om mort pentru el și alte câteva cuvinte neplăcute.

— Ce s-a întâmplat?

Nu pierd timpul cu detalii. Simt că nu este momentul acum.
Rade în telefon, dar nu este un râset de bun augur. Eu cunosc cel mai bine.

— Maia, oftează prelung parca adunându-și ultimele puteri să vorbească.

— Ce s-a întâmplat cu Maia, prietene?

Inima îmi bate nebunește în piept. Gândurile îmi fug în toate direcțiile. Și în orice caz, de ce mă sună pe mine? Dacă s-a întâmplat ceea ce cred eu, cu Maia, atunci nu la mine trebuie să apeleze. Eu nu știu să ajut oamenii să treacă peste pierderi. Eu sunt contraexemplul aici.

— Tu mi-ai fost ca un frate, începe să vorbească înecat în suspine - plânge. Cel mai bun prieten al meu. Când mi-a fost greu sau bine, tu ai fost acolo. Mă simt pierdut, Blake. Nu știu ce să fac. Am căzut intr-o prăpastie fără fund. Nu știu cum să, se oprește din nou.

— Ce s-a întâmplat, Michael? încerc să îmi păstrez un ton ferm. Ce s-a întâmplat cu Maia?

— A pierdut copilul, șoptește cu greu în microfon. Iar eu nu pot să mă adun. Nu pot să fiu la fel. Mi se frânge inima când o văd, dar totodata privind-o, îmi amintesc de cât de mult mă doare pierderea. Mă simt neputincios. Nu știu cum să o ajut când tot ce simt este furie. Nu pot să o mai privesc la fel. Simt că mă înec in fiecare secunda pe care o petrec cu ea.

Înțeleg fiecare cuvânt, fiecare sentiment, retrăind parca același episod din viața mea.

— Nu știam că, mă opresc o clipă, veți fi părinți. Unde ești acum? Tot în Indonezia?

În rarele momente în care vorbeam cu Nicklas despre viața lui Michael, mi-a împărtășit că s-au mutat pentru o perioada în Indonezia. Asta a fost acum șapte luni. De atunci nu s-au mai ivit ocazii să povestim despre el deși știu că Michael și Nicklas țin legătura destul de des. Prietenia lor încă îmi stârnește urme de gelozie.

— Da. Locuim în Indonezia. Urma să venim în curând în Europa. Sarcina asta trebuia să fie o surpriza. Nimeni nu știe. Nici măcar Edaline sau Nicklas.

Oftez. Deci eu sunt primul care a aflat. Ar trebui să mă bucur că s-a gândit la mine, nu?

— Îmi pare rău, Michael. Știu prin ce treci, crede-mă.

— De asta te-am și sunat. Doar tu poți să îmi spui ce să fac. Nu vreau să renunț la Maia. O iubesc. O iubesc foarte mult, dar simt că tragedia asta ne-a răpit toată lumina, toată fericirea, tot ce era frumos. Sunt copleșit.

— Timpul va face totul mai suportabil, mint eu. Tu nu ești ca mine. Ești un băiat puternic, cu un suflet de aur. Și orice ar fi, nu fi prost ca mine să o pierzi pe femeia pe care o iubești. Ori altfel, o să fii ca mine, alergând în zadar să o recâștigi, ajungând să fii martorul noii ei relații. Luptându-te cu un tip pe care nici nu îl iubește, dar cu care se tine tare să își continue viața.

Furia din sufletul meu nu poate fi mascată. Michael pufnește la capătul celălalt al telefonului. Nu știu dacă este amuzat sau iritat că transform discuția asta în ceva ce ma vizează pe mine și problemele mele.

— Vorbești despre Ryan? glasul pare să ii redevină normal.

— Deci tipul ăsta a ajuns și pana în Indonezia, ăh? pufnesc și eu la propria-mi glumă.

— Poate nu este bine să îți spun adevarul tocmai eu, dar simt că îți sunt dator cumva pentru momentul prezent.

Înghit in sec cu inima bubuindu-mi in timpane.

— Adevarul? întrebarea îmi iese ca o șoaptă sugrumată.

— După cum știi, nu îl iubește. Cel puțin nu în felul ăla. Ryan este bolnav. Foarte bolnav. Nu are rude, nu îl are decât pe fiul lui. Din câte mi-au povestit, nu va mai avea mult de trăit, din păcate, se oprește câteva secunde înainte de a continua. Edaline a fost de acord să se căsătorească cu el, doar pentru a putea avea grija de fiul lui, după ce acesta nu va mai fi. Cea mai mare teama a lui este ca fiul său să crească într-un centru de plasament. Iar un proces de adopție ar dura prea mult. Băiețelul o iubește pe Edaline și se înțelege foarte bine cu Iris, deci asta este planul lor măreț. Între Ryan și Edaline nu este nimic romantic, cel puțin nu din partea ei.

— Deci, încerc să mă adun după marturisea lui Michael, totul este din milă? mă simt de parcă am fost izbit de un tren.

— Ești tată. Tu nu ai face asta pentru copilul tău? Nu știu dacă o poți numi milă. Cred că Edaline o face din dragoste pentru pustiul ăla. În curând va deveni orfan.